Persoanele „ parazite”

Oamenii sunt cei ce fac tot jocul, fiecare e frumos în felul său și are în spate povești interesante indiferente de natura lor. Dar în momentul când o persoană devine parazită, distruge ori ce vibrație, și urme de bună-stare. Acele persoane sunt menite, precum își atrag, să devină piedici în calea unor persoane evoluate. Persoanele parazit se atașează de cei ce încearcă să se înalțe poate pentru ai înpiedica, și important este să încercăm să scăpăm de ei, deoarece ne vor absorbi ori ce urmă de vitalitate.
„Trădarea, nesimțirea, prostia etc..” sunt definițile lor, și fără scop precis în viață.

Cum bate vantul

Precum o frunza ma simt, una mica care a ost legata de o creanga uscata, aparent sanatoasa, inflorita de primavara, dar se parea ca acea creanga era putreda, iar eu ma incapatanam sa ma desprin de pe ea si sa ma las in bataia vantului.

Pana la urma, am observat ca din cauza crengii incep sa vestejesc asa ca, cu ultima putere m-am desprins de ram, iar vantul m-a purtat departe, si era atat de placut sa simt adierea lui, grija vantului a ma duce intr-un loc ferit de ucaciune si sa reinverzesc. Vantul m-a purtat pana intr-un oras istoric, numit Alba-Iulia, orasul unirii Principatelor Romaniei de la 1 Decembrie. Cineva ma ridicat de pe jos si m-a adus la sanul sau, o persoana pentru care eu sunt foarte recunoscator ca are grija de mine cu iubire si caldura, cu fericire si sperante. Am ineput sa resimt sentimente de mult uitate, preum am fost la prima mea iubire. Cunoscutii fluturi in stomac se pare ca s-au immultit repede in interiorul meu, deoarece simteam cum prind aripi. Cum nu este nimic intamplator mi-am dat seama, ca daca eram incapatanat sa stau pe ram, pierdeam o iubire...si ce iubire...

Sunt eu și cu mine, și...e bine

Deși eu unul detest să fiu singur, pot spune că de data asta mă simt excelent. Cel puțin încerc să mă redescopăr pe mine, după încă o relație eșuată, și să îmi rezolv o mare problemă și să-mi răspund singur la o întrebare: „ La ce mă aștept de la mine în următoarea relație?”
Poate am fost pesimist, da, poate am pus îndoiala la încercat...da, dar un lucru cert este, niciodată eu unul nu voi înceta să iubesc, indiferent câte persoane intră în inima mea.
În zilele acestea de solitudine, descopăr că mi-a fost enorm de dor de mine însumi, m-am certat pentru anumite naivități, m-am împăcat cu anumite idei și așa mai departe.
Și mi-am promis că data viitoare voi fi mai atent, dar oare cât de atent pot fi din moment ce mă îndrăgostesc greu dar bine?
Oricum eu unul mă apreciez pentru ce sunt, și știu că am defecte ( ori cine le are) pe care mi le accept și voi învăța să le rotunjesc fără să le elimin, că până la urmă defectele sunt făcute pentru a ne pune în balanță ce avem în valoare. Poate fără defecte nu am ști...
Și uite așa mă bucur de momentele mele dulci, cu mine, iar în viitor voi fi pregătit să îmi primesc în brațe o persoană care chiar merită.

:: A te înneca în Trecut::

 Și cum mă temeam exact așa s-a întâmplat. Odată, de două ori, de trei ori, patru ori, cinci ori, și cel mai recent, de șase ori, m-am înnecat, și aceași greșeală am repetat-o din nou și din nou și din nou și din nou....
Oricum idea este următoarea: Vreau efectiv să nu mai am ce căuta în trecut, ci să trec cu ușurință apa timpului fără să mă înnec, fără să rămâi fără aer iar apa acidă să îmi inunde plămânii, sunt pe linia de plutire, de data asta nu o să mă mai înnec, deși doare. 


Pentru a nu te întoarce să înnoți cu trecutul, apelezi la anumite persoane, chiar prieteni, care poate te ajută sau fac lucrurile mai rău și astfel tu te înneci. Principala cauză este că nu știu să înnot dar încetul cu încetul învăț și nu mai vreau să văd ce este pe fundul minții mele nebune, să văd iubiri arse de vorbe și fapte ce dor, cuvinte nenorocite ce sunt ascuțite și taie atât de adânc...


Trebuie să învăț să plutesc, și într-o zi cineva mă va scoate din nou la liman, și pot spune că trăiesc prezentul și văd soarele strălucitor din nou...

:: Dacă nu este iarnă, este vară::

În niște evenimente de montange-russe, probabil cel mai amețitor și mai lung traseu posibil, s-a oprit în sfârșit la destinație, exact de unde a început totul.



Ideea este următoarea. În decursul zilei de astăzi, de 25 Noiembrie 2011( zi ce va rămâne în mintea mea mult timp, ca o zi în care mi-am distrus un principiu, dar am învățat o lecție și mi-am construit alte principii), a fost una cât se poate de plăcută. Deși la început, poate că inima din nou bătea, dar la final sufletul a relaxat-o, zicându-i să iubească sub o altă formă, și anume de prietenie.


Vorbeam mai sus în acea paranteză destul de lungă, despre o zi memorabilă din viața mea, deși a fost una destul de obișnuită, a fost una remarcabilă pentru mine cel puțin:


1. Mi-am distrus un principiu: Acel principiu distrus, m-a afectat în multe situații fără să realizez, dar ce să faci omul este naiv în propia lui minte, și nu realizează până când mintea se satură să îi mai suporte naivitatea, și îl „ trăznește”. Principiul era următorul: „ Cu fostele relații nu păstrez niciodată legătura, mă rănesc”.
Defapt să exemplific. În momentul de față am ieșit dintr-o relație, dar a fost greșită. Acul nu trebuia să fugă spre îmbrățișări, sărutări, iubire, ci spre prietenie. Deși principiul încă este distrus de tot, am reușit cumva să rămân prieten cu o fostă relație.
Am descoperit plăcutul comunicării, deși în relația de cuplu acest aspect a dispărut, și efectiv am realizat că prietenii comunică, dar relațiile nu, oare de ce? Simplu: Fiecăruia îi este teamă să nu rănească, să nu își piardă persoana iubită.
Deși nu pot spune că îmi este indiferent, că acea persoană a devenit brusc un prieten, pot spune că nu mi-a fost teamă să comunic, știu că nu va ieși din sufletul meu, unde își are un loc, dar am mai câștigat un prieten de nădejde, valoros chiar.


2. Am învățat o lecție:
  Lecția pe care am învățat-o a fost următoarea: Comunicarea salvează vieți, și nu mă refer neapărat la vieți în propiul lui cuvânt, ci de exemplu relații de...iubire, prietenie, etc. În momentul când comunici, cealaltă persoană știe ce să facă, iar astfel îi oferi credibilitate, încredere, puterea de a zâmbi. În momentul când ești rece, nu vorbești, persoana intră în dubii, se întristează iar într-un final se pierde, îndepărtează.
 Eu unul îmi promit însumi, că nu voi tăcea de acum încolo...


3. Mi-am format alte principii:


1. Este dificil să rămâi prieten cu o persoană dar nu este imposibil, tu trebuie să te lupți cu tine. Când vine ploaia, automat vine și soarele după. Nimic nu este pierdut.


2. Acordă șansa unei persoane să te asculte, să te audă vorbind de anumite probleme, fără să victimizezi, sau să faci în așa fel încât persoana respectivă este înculpatul.

 Poate că exagerez, dar din durere a reieșit plăcerea...plăcerea de a comunica.

:: E prea frig dar cu febră de 40 ::

E greu. E greu să afli unele adevăruri, dar oricine se zbate pentru ași păstra ce e valoros, ce e de iubit și de apreciat, iar în unele momente devi sceptic, citind ori ce emoție sau mișcare de pe fața unei persoane, comportamentul ca atare.


 Probabil sunt un nenorocit, deoarece pentru adevăr, merg departe și multe gânduri, întrebări și idei trec val-vârtej prin minte, și încep să pun mule lucruri la îndoială, și nu pot dormi nopțiile friguroase până nu știu cu certitudine un lucru, să nu fiu lăsat în aer...până la urmă vorbele sunt de prisos iar faptele contează.


Am încercat să îmi păstrez bătăiile inimii îndrăgostite, dar mintea refuză să se dea bătută așa ușor din lupta cu ea, așa că mintea a pus la cale un plan și inima a pierdut bătălia, deși plânge în corpul meu, iar sufletul și-a mai crestat o rană ( unde nu mai știu, că e plin săracul de ele). 


Adevărul doare, dar salvează vieți. Și din moment ce intuiția îmi este cea mai bună aliată, ma bătut la cap să îmi scârțâi încrederea și să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Urăsc să fiu băgat în ceață, când văd faruri peste tot.


Se pare că doare, deoarece inima nu a triumfat, dar se zbate și încearcă să scape de strânsoarea minții ce îi râde în față, și la fel cum m-am mai întrebat în trecut mă întreb și acum:
- Ce aș putea face în așa fel încât să nu mai fiu păcălit? 


Pe fața mea se citește o aparență falsă, și anume naivitatea, dar numai sufletul știe prin câte a trecut pentru a împăca inima și mintea, cu consecințe nefaste. Până când vom închide ochii inima și mintea nu vor opri războiul...O nouă lecție de viață mi s-a arătat, și acum încerc să o învăț.

Și da...doare..

:: Cu răbdarea treci marea....::

 Știți când aveți răbdare pentru ceva, cât te apasă și chinuie. 

După expresia: „ Cu răbdarea treci marea”, e precum stai pe țărm și observi un far în îndepărtare. Ști că la farul respectiv te așteaptă o persoană dragă, și vrei efectiv să ajungi la ea până nu pleacă. Așa că încerci apa. La început este destul de caldă și plăcută. Apoi, înaintânt observi că temperatura apei sărate scade, și devine din ce în ce mai frig și din ce în ce mai adânc. 


Simți că amorțești, dar tu tot continui să înoți, văzând lumina farului că se apropie din îndepărtare. Simți că rechinii îți dau târcoale, dar nu te temi continuând să înoți...


Întrebarea mea: „ Oare până cât reziști, să simți durerea răcelii, și să simți că îngheți, văzând farul din îndepărtare...?”