:: Un moment de tăcere::

Un moment de tăcere
de Călin Bota

Mă uit... şi observ, am ochi doar pentru noapte.
Simt... şi ascult, adierile usturăroare alor tale fapte.
Plâng... şi sper că într-o seară va fi şi luna uşoară...
Dragă mie, urâtă ţie... de durerea cea de vară.

De ce? Întrebare seculară.
Cum? Când trebuia să fi aici, nu pe afară...
În gând vibrează neîncetată.
Să îmi auzi cugetul cum îţi şopteşte, te-am vrut... uitată.

Uitată mi-e lumea cea dintâi,
Când speranţa mă împiedica în a mă prăbuşi.
Dar s-a evaporat, şi touşi fiinţa nu m-a abandonat...
Dorinţa, de-a te vedea, simţi, auzi... reuşi.

Şi strigătul meu învechit, răguşit... rămâi.

Şi totuşi, mă uit... şi observ noaptea întunecată
Simt... cum stelele îmi ard ochii, o şansă ratată.
Aud... cum spiritul putrezeşte-n mine...
Îţi las speranţa muribundă, păstreaz-o... e cu tine.

Şi plâng... şi aştept... ecoul dimineţii...

Plimbarea Dentrologică: Partea a.VI.ea

  Deşi în ciuda anumitor aparenţe, de data aceasta am cam clacat-o dis de dimineaţă, referitor la punctualitate. 
  Întâmplarea stropită cu o oarecare nunanţă de amuzament, m-a dirijat în direcţia întrebării: Oare ce se întâmplă? Dat fiind că o astfel de situaţie nu şi-a mai făcut apariţia până acum în viaţa mea. 
Întâmplarea se descrie ca fiind una uşor spre hazliu... Cu o seara în urmă, pentru a mă asigura că voi fi prezent din timp pe peronul hunedorean, mi-am fixat ceasul deşteptător al telefonului la ora 9 fix. Se pare că dimineaţa când m-am trezit era 9:55, plus că telefonul nu mai avea alarma programată, aflându-se în altă poziţie decât cea iniţială, cea ce denotă faptul că am oprit alarma şi am adormit înapoi, iar acest lucru mă îngrozeşte, deoarece sunt un om destul de activ, iar trupul meu, în aparenţe firav, ar fi trebuit să intre în funcţiune în momentul ce alarma a început să urle, dar... asta este, pot să spun că s-a întâmplat şi aşa ceva.

  În grabă, sorb o cafea fierbinte, simţind efectiv cum uşor se varsă pe gât în jos, scoţând aburi de cofeină pe gură, mă îmbrac în aceaşi viteză, precum mi-am vărsat cafeaua-n stomac, şi neglijent la vremea de pe fereastră, ies îmbrăcat precum era o toamnă numai perfectă de plimbare. 

  Cerul, senin de data aceasta, am observat că nu era pudic, purtând doar  câţiva petici de nori albicioşi, fiind un cer sexy, şi i-am zâmbind, vizualizându-mi amuzant întâmplarea cu ploaia din parc. Gonind spre gara roşie a oraşului fost muncitoresc, corpul începea efectiv să se supra solicite, iar acest semn se putea desluşi de pe fruntea mea tinerească, unde picături de temperatură şi-au făcut rapid apariţia. Ajuns în gară, Lucian Marian, iniţiatorul hunedoreniilor pentru parc, nu era prezent, iar în jur îmi dădeam seama că oamenii nu vor fi chiar 30 ca data trecută, mai strângând din curea. În cele din urmă apare şi el, vioi în aparenţe dar cu mintea destul de încărcată, şi astfel ne hotărâm încet dar sigur să ne suim în caleaşca de pe şine, pentru a porni spre destinaţie.

  În tren, forfota nu era creată ca în alte dăţi, oamenii fiind destul de relaxaţi, sau probabil mi s-a părut mie, dat fiind că nu mi-am plătit atenţia asupra lor, privind în alte locuri zâmbitor. Domnişorul Marian Lucian era foarte scufundat în propiile sale gânduri, presupunând nu tocmai plăcute, şi era destul de straniu să-l observ pentru prima oară aşa de serios, nefiind în centrul mulţimii, preferând să fie mai rezervat pe băncuţa de pluş prăfuită şi ieftină, a vagonului. Oarecum îl compătimeam, şi oarecum doream să-i culeg toate gânduriile încărcate de soluţii inexistente, şi să le arunc afară din tren, să îl observ din nou în mijlocul nostru cu zâmbetul său simpatic pe buze. Dar, nu s-a putut şi astfel i-am înţeles perfect acea rezervare a sa mai specială. Fiecare dintre noi avem astfel de momente. El a preferat să nu încarce pe nimeni...


  Ajunşi în Simeria, miracolul a fost că nimeni nu a îndrăznit să-i urmeze pe cei doi accidentaţi pe peron, în a pune piciorul jos înainte ca trenul să se oprească, şi am mers liniştiţi spre podul de deasupra şinelor ruginite de vreme, mergând alene prin soarele verii. 

  Mai în glume mai în serios, mai în ape băute, beri desfăcute, îngheţate mâncate şi cornuri pe săturate, ajungem după popasul de la magazin, alene în prac, unde lumea nu a venit încă. Rând pe rând, colegii noştri şi prieteni deopotrivă, intrau pe poarta de fier a Arboretrumului, salutându-ne călduroşi şi spre încântarea noastră, doi câini albicioşi şi destul de mari, şi-au făcut apariţia. Este vorba de Ares, a domnului Ovidiu şi Aian,( Deşi urechiile mele mereu au înţeles Traian), un labrador alb ca neaua  ( încă nu a intrat în parc pentru a da nuanţă culorii sale pure) a lui Ştefan.


  Pentru a nu mai face şi alte confuzii precum data trecută, am hotărât, cât am fost toţi prezenţi şi neîntârziaţi, să imortalizăm în grup plimbarea, dovadă că şi în această Duminică de Iunie, am fost prezenţi. 
  Coborând uşor spre lacul din parc, nu a fost nici o surpriză să-l surprindem pe Ares şi Aian plonjând în apa mâloasă, tricotată cu nuferi înfloriţi, pentru a-şi mai răcori pielea. Plimbându-ne încet, mai închideam ochii pentru a asculta dincolo de copacii verzi ai verii, şi dincolo de amalgamul dialoguriilor din jurul meu, pentru a auzi plăcutul cântec al naturii, ce încetul cu încetul îmi amorţea simţurile şi mă îmbăta în liniştea sufletului. 
  Fără un incident anume, plimbarea a continuat pe aleiile încinse de soare, iar grupul nostru mixt s-a rupt şi de această dată în două. În grupul proaspăt format în care mă aflam, eram cu mult înaintea celorlalţi, dar nu era o problemă, chiar deloc; la urma urmei fiecare dintre noi îşi are propiul ritm de mers. 
  Poposind la Popasul Bătrân, efectiv mi-am căutat pentru câinii, un loc unde să mă aşez, fiind încins de la vreme. Aşezat, încerc din nou să mă conectez cu natura în jur, închizând ochii, fiind efectiv purtat departe ( Adevărul este că de aceea vin în parcul verde a Simeriei, pentru a asculta atent natura, şi pentru a mă încărca cu ale sale energii benefice). Unii dintre tovarăşii plimbăreţi s-au apucat de jucat cărţi ( Una-Două, un joc care nici până-n zi de azi nu îi cunosc regulile), alţii s-au aşezat pe unde au găsit un loc plăcut, iar alţii îşi fixau obiectivele pe tot ce era însuflat cu viaţă în jurul nostru. 

  Şi pornirăm agale din nou, trecând de zbuciumatul Mureş, şi conectat în jur, revin cu picioarele pe pământ, constatând că eram singur faţă de grupul hunedorean, în faţa mea fiind domnul Ovidiu cu al său înger în braţe, iar în spate două fetiţe se întrebau încet ce încape într-o valiză cu o anumită literă, iar imaginaţia mea ca defiecare dată, lucra neîncetat, apărându-mi în minte o valiză prăfuită de ţară, iar înăuntru fetiţele încercau să îndese cât mai multe obiecte, de la cocoşi, caiete, cărţi, compasuri, cireşe, etc.) zâmbind în sinea mea amuzat. 
  Reajunşi în dreptul lacului, Aian din nou plonjează-n apă, iar stăpânul său încerca defiecare dată să îşi convingă caninul să mai rămână şi pe suprafaţa terestră, nu numai în cea acvatică, iar căţelul îl păcălea pe moment, ieşiind, intrând înapoi bucuros. 
  Un incident minor s-a produs în momentul când un om ( nu am fost de faţă) i-a atras atenţia băiatului cu labradorul asupra faptului că de ce acel animal intră-n apă. Prefer să nu comentez, deoarece nu am fost martorul incidentului, auzind alte voci relatând. În fine, ajungem şi spre final, la poartă, hotărându-ne să ne sărbătorim într-un mod simplist, un prieten de plimbare, urându-i fiecare în parte un călduros La Mulţi Ani. 

Şi prin intermediul acestui blog aş vrea dânsului să-i urez şi eu personal ceva:


Către Domnul Sărbătorit, Marin Marius:


Timpul trece, nu suntem capabili să-i punem căpătâi.

Dar trăindu-ţi minutele, cu dorinţa fiinţei tale,
Reuşeşti să-i surâzi soarelui cel dintâi,

Reuşeşti să-ţi străbaţi propia cale.


Sănătatea să poată să-ţi zâmbească mai mereu

Pentru a păşi vioi pe aleele Arboretrumului.

Acea pace interioară venită de la Dumnezeu,
Şi de acel noroc dorit să ai parte în calea drumului. 


Eu personal îţi doresc clipe fericite şi frumoase
Pentru aţi păstra minutele plăcute amintiriilor.

Momentele perfide de tot scoase,

Din viaţa ta şi a musafirilor.
( " Nu sunt poet, ci doar scriitor")



Un câlduros La Mulţi Ani!!!

...

  În finalul plimbării din parcul simerian, lumea din jur începea să se rărească, zâmbind epuizaţi dar mulţumiţi de plimbare, salutându-ne călduroşi şi plecând pe propia lor cale. Timpul totuşi era destul de crud pentru a merge în gara Simeria, aşa că majoritatea se hotărăsc să plece undeva la o băutură răcoritare, pentru a mai potoli arşiţa înscripţionată pe pielea noastră. Eu cu Lucian ne hotărâm în schimb să facem cu totul altceva, ne luând parte la grupul nostru de-a merge pe o terasă, şi astfel ne întoarcem în parcul răcoros. De data aceasta era cu mult mai linişte, auzind natura din belşug cum îşi cânta imnul. Zâmbesc mulţumit; cât de plăcut era să nu auzi pentru o secundă atâtea dialoguri în jur. Doar un grup de vârstă înaintată mi-a atras atenţia, dat fiind că a lor grai era necunoscut mie, şi anume discutau într-o limbă germanică, fapt ce denotă că acei oameni erau turişti din afara graniţelor. Încercând să surprindem libelule, cele mai rapide insecte, mergem înapoi spre ieşire, hotărâţi să prindem trenul înapoi spre casă. 
  Ajunşi la fix în tren, zăpuşeala a lui Cireşar nu se lăsa bătută, iar lumea bătea energic dintr-un evantai. Trenul a prins viteză şi astfel  ne îndreptam spre casă. Era foarte plăcut să simt curentul aerului pe corpul solicitat al arşiţei.
  Într-un final, trenul încetineşte iar noi ne coborâm pe peronul casei noastre, îndreptându-ne fericiţi spre ale noastre cuiburi de beton.

Plimbarea Dendrologică: partea V

Vremea, de data aceasta a ținut cu plimbăreții duminicali, din parcul botanic. Mergând alene spre fosta gară C.F.R., era atât de plăcut să simt briza dimineții de vară, pe chipul meu copilăresc, la unison cu păsăriile certărețe care nu-și mai conteneau ariile lor divine.  Observ și de data aceasta nori extraordinari de estetici, dar ascunzând ceva de rău augur, dat fiind că scăpărau frânghii electrice, iar sunetele sale se amplificau pe măsură ce stăpâneau tot orașul.

Dar efectiv am ignorant sunetele,  zâmbind Mamei Naturi  în ale sale talente artistice. Ajuns în gară, am rămas uimit să constat că de data asta erau hunedoreni cât să ocupe două vagoane, față de Duminica precedent când ironia și-a făcut de cap printre noi, furându-ne 20 de oameni; de data aceasta ne-a înapoiat  cei 20 de plimbăreți, plus ca un premiu de consolare, ni s-au mai adăugat încă 6 persoane. Copilași neastâmpărați, adolescenți cu mintea-n aer și tineri zâmbitori, toți am pornit spre orașul Simeria.

Pe tren, zarvă mare nu s-a făcut, dat fiind că fiecare se alăturase unui grupuleț, iar eu am fost mulțumit să mă alătur unor doi camarazi perfect de-o vorbă și plimbare. Gonind spre Simeria, vremea nu este avară, păstrându-și zâmbetul cald. Ajunși pe peronul simerian, constat că este o oarecum „ tradiție” în a păși înafara trenului fără ca acesta să se oprească, iar de astă dată o fată gotică a respectat împiedicatul pe peron, urmașă a altui plimbăreț de altă dată, care s-a rostogolit de-a propiu, deși în mod sănătos, călătorii ar trebui să pășească pe peron  în momentul ce trenul își oprește roțiile, altminteri, înafara unei zgârieturi, sportul acesta extrem ar putea costa foarte scump, un picior sau propia viață.

Revenit la plimbare, mergem alene spre parcul verde, bucurândune de soare, și de băuturiile pe care lumea și le-a însușit de la popasul cu alimente, pe scurt un magazine. În parc, ne întâlnim cu restul tovarășiilor de mers pe alei, și astfel grupul este complet. Un moment foarte frumos s-a înfăptuit  când unul dintre plimbăreți a fost sărbătorit de întregul grup, cu imnul cunoscut, La mulți ani, și astfel am pornit spre parc.

Am uitat să menționez, că printre pădurea de picioare omenești se strecurau energic, trei canini albi-aurii, din rasa golden, ce în goanna lor nebună  îți căutai o creangă în cazul în care acești minunăței nu puneau frână. Goldănii, parcul, era raiul lor, întinzându-se peste tot, chiar și unde balta era mai mare și murdară, alergând mai mult ca fericiți, priviți fără de nici o păsare sau invidie, prin ochii cățelului Sebastian, care prefera să fie inclus în grupul nostru  de plimbăreți.

Plimbarea a durat ceva, lumea opriindu-se în a dezgusta fructele parcului, precum murele sau frăguțele și astfel am ajuns și la vestitul Popas Bătrân. Eu, împreună  cu un bun amic de-al meu, ne-am hotărât să improvizăm o bancă pentru a ne mai trage oful, și astfel am creat una. Bubuituriile începeau din nou să fie auzite dinspre Deva, și imaginea cu acel grup mare alergând prin tunete și ploaie, mi-a venit în minte, și astfel ne-am continuat drumul.

Ajunși sus, la clădirea principal, a urmat poza de grup, și ca deobicei, după aceea toți s-au împrăștiat.

Ajunși înapoi pe peron, foamea efectiv mă tortura, și astfel am rezolvat și această problem, mâncând o „ chestier” pusă la presă, cu ceva salată…

Plimbarea Dendrologică: Partea a- IV- a

Oarecum sceptic cu vremea de afară, dimineața când m-am trezit din somnul dulce, primul lucru pe care l-am făptuit a fost să îmi lipesc privirea mea căpruie pe fereastră, pentru a observa nuanțele naturii ( Închise, era timpul să mă îmbrac mai gros, deschise, perfect). Raza de lumină aurie, scăldată pe frunzele  verzui ale începutului de vară, a fost semn că era o Duminică numai perfectă de o plimbare în parcul metamorfozelor.

Așadar vioi, cu zâmbetul pe buze, mi-am pus basca în cap și am pornit încet, liniștit, spre gara dulce a Hunedoarei. Pe drum, am crezut inițial că morții au înviat din ale lor groapă săpată la 3 metri adâncime, dar mi-am dat seama imediat că era doar un om, ce se legăna din stânga în dreapta pe totuar, vrând să arate la toți că dimineața este un timp „ numai profitabil de bun” de băut alcool. Dar să nu mă opresc la omnu terci, care se unduia pe asfaltul proaspăt curățat de vremea ploioasă din zilele care au trecut. Îmi plăcea la nebunie să observ contrastul tunrului roșu cărămiziu al gării, de departe, cu cerul brăzdat parcă de un pictor profesionist, desenând cu a sa pensulă nori voluminoși argintii cu un albastru extraordinar de estetic și frumos, furându-mi un zâmbet și mai larg.

Ajuns pe peron, surpriza mi-a fost, deși pentru mine deja a ajuns la o obișnuință de rutină, să fiu primul. În timp ce admiram peisajul celest de deasupra capului, observ ceva ce mi-a făcut zâmbetul să-mi taie fața până la urechi. Munții Retezat erau mai mult decât „pictați” pe fundalul cerului. Dețineau un frumos albastru, cu pete albe, ca și cum Raiul s-a coborât acolo.

În timpul acela de admirație, apar și tovarășii de plimbare, dar am rămas și mai surprins când am constatat că din 24 de data trecută, 20 s-au evaporat pe drum încoace, deoarece au rămas doar 4 ( Cu persoana mea, cu tot) Doar inițiatorul, un prieten de halbă cu rock, și o distinsă doamnă simpatică, ce am aflat și că este un notar veritabil a orașului istoric, Hunedoara.

Pe tren se observa acea lipsă de +20 de oameni. Dățiile trecute era atât de mare agitația, încât îți dădea alura unei nunți în tren sau petreceri, de data aceasta era mai mult o mormântare sau, ca să nu fiu atât de morbid, ducea mai mult cu un calm aparte, străin față de plimbăriile regulate din fiecare Duminică. Camarazii hunedoreni au dispărut efectiv.... mă întreb oare ce s-ar fi putut întâmpla cu restul.

Ajunși în orășelul Simeria, mergem agale pe drumul obișnuit nouă, bătătorit de atâtea Duminici de către hunedoreni, încât mergeam pur și simplu fără să mă uit, parcă picioarele știind unde să mă conducă la sigur având propia lor memorie. Primul popas obișnuit la acel magazin, de unde plimbăreții își stochează lichide și de-ale gurii pentru a savura mai bine natura din parc.

Soarele se juca de-a v-ați ascunselea, neștind după care nor greu de ploaie s-a ascuns, find copilăros, fugind din calea noastră. Ajunși în parc, nici din partea simerienilor sau devenilor nu a sosit toată armata, și începea să nu mă mai mire lipsa de suflete care mai doreau să-și metamorfozeze rutina de zi cu zi. Surpriza în schimb a fost din partea a altor suflete, ceva mai blânde decât sufletul sălbatic a omului, și anume doi patrupezi, celebrul „ cioban” Ares și o micuță „ aurie” Mali ( Care în albaneză înseamnă Munte și în Bosniacă înseamnă mică, cea ce era și intenția numelui dat). Canini animau grupul, în special Mali, deoarece făcea gălăgie, certându-l pe Ares. La 12, cum este de cuviința tuturor, am pornit spre minunatul părculeț verde, mergând pe o altă direcție, decât cea știută de mine. Și astfel, evenimente nu s-au prea întâmplat în parc, doar Ares care s-a hotărât să își ia revanșa față de Mali, încercând să ajungă la ea, dar Mali era cu un pas în față, sau lăbuță-n față, deoarece stătea în siguranță în brațele stăpânei sale cu pălări. Și de asemenea, nu se putea ca și zeul războilui canin să nu plonjeze în apa plină cu Enuferi colorați ( Galben și Roz) apoi să ne fugărească din calea sa, de teama stropilor aruncați de pe blană.

La un moment dat, la o bifurcație de alei, grupul compact se împarte în două. Eu cu veteranii de plimbare și cu doamna notar, iar restul au rămas ceva mai în urmă. După o discuție despre „ Vechiul Mureș” și cum viața era mai simplă înapoi, am ajuns și la popasul principal, pe care eu personal pe acest blog în voi numi Popasul Bătrân, deoarece a fost popas de mult timp, ne fiind schimbat cu nimeni. Așezat cuminte, aștept ca celălalt grup să sosească încet dar sigur pentru a ne fuziona înapoi în grupul mare. Doi dintre noi încep o discuție destul de comună tuturor, și anume despre acea sigurătate apăsătoare, de care omul încearcă în disperare să se ferească pe cât posibilul, și din păcate viața nu este tocmai cu o plănuim noi și poate la unii dăruiește puțin iar la alții le i-au tot, și doar speranța de-a respira mai rămâne. Când grupul se apropia, primul grup deja plecase ușor spre Podul Roșu. Eu am așteptat celălalt grup și astfel am repornit plimbarea.

Ajunși la clădirea principală, urmează poza de grup și astfel drumurile tovarășilor se despart, dar reapar în calea noastră la ieșirea din Parcul Botanic într-o cafenea. Acolo, un preț ironic aș putea spune pentru o doză colorată de suc, care probabil la un colț abandonat de stradă spartă ar costa cu un minus ceva mai mult, dar în sfârșit, fapta este mereu consumată și niciodată readusă.

Rutina se rupe în momentul când am hotărât să nu mai revenim acasă cu trenul ci cu mașina. Și astfel am ajuns în frumoasa Hunedoara, liniștiți, lăsându-ne gândurile murdare pe malul Mureșului, duse departe.... foarte departe....