:: Un moment de tăcere::

Un moment de tăcere
de Călin Bota

Mă uit... şi observ, am ochi doar pentru noapte.
Simt... şi ascult, adierile usturăroare alor tale fapte.
Plâng... şi sper că într-o seară va fi şi luna uşoară...
Dragă mie, urâtă ţie... de durerea cea de vară.

De ce? Întrebare seculară.
Cum? Când trebuia să fi aici, nu pe afară...
În gând vibrează neîncetată.
Să îmi auzi cugetul cum îţi şopteşte, te-am vrut... uitată.

Uitată mi-e lumea cea dintâi,
Când speranţa mă împiedica în a mă prăbuşi.
Dar s-a evaporat, şi touşi fiinţa nu m-a abandonat...
Dorinţa, de-a te vedea, simţi, auzi... reuşi.

Şi strigătul meu învechit, răguşit... rămâi.

Şi totuşi, mă uit... şi observ noaptea întunecată
Simt... cum stelele îmi ard ochii, o şansă ratată.
Aud... cum spiritul putrezeşte-n mine...
Îţi las speranţa muribundă, păstreaz-o... e cu tine.

Şi plâng... şi aştept... ecoul dimineţii...