Se pare că eu personal sar peste câte o Duminică de plimbare în parcul verde din Simeria, dat fiind circumstanțele... prefer efectiv să fiu cât mai activ la proiectul hunedorenilor din tot județul, nu numai din municipiul cu același nume istoric.
Așadar, la 9 trezirea, ca deobicei cafea plus internet înainte de plecare spre peronul șubred a Hunedoarei, animat doar de grupul nostru în fiecare zi de Duminică. Dar Duminica aceasta a fost una destul de specială în ambele sensuri, bune și rele. Fără incidente, viața n-ar mai fi hazlie, nu-i așa? Vorba unui „ coleg de plimbare”, fiecare plimbare este diferită, și clin să fiu de acord cu acea persoană, a cărei experiență în Duminicilor naturale în parc, a prins de mult rădăcini solide.
Oricum, pregătit sufletește, și cu doar 4 ore de somn în spate, mă pregătesc de plecare. Deși ironia sorți câteodată îți dă peste nas, în special mie, unul care mereu am impresia că sunt în urmă cu timpul acordat pentru o prezență ( punctualitate pe scurt în dicționare), fugind ca tătarul la atac, având idea implantată-n subconștient că sunt în întârziere, iată că de data asta am eliminat acea idee banală și enervantă din minte, și în sfârșit picioarele mele se unduiau lejer în mersul plăcut spre gară.
Ajuns chiar la timp, îmi observ grupul deja pregătit pentru bilete și îmbarcare în trenul spre Simeria, așteptând oarecum agitați dar calmi în același timp, la casa de bilete, unde o doamnă obosită împărțea biletele de călători fără prea mult entuziasm ( Cred și eu, dat fiind că stai într-o gară parțial abandonată de călători). Mă apropii binevoitor de grupul format din persoane, unele cât de cât vechi în tocirea adidașilor prin parc, având în jurul gâtului aparate de surprins natura și tot ce mișcă în jurul ei, persoane care nu le-am observat și alte persoane care deabea au atins vârsta majoratului în România. Și bineînțeles, fără nici o uimire din partea mea, cineva din grupul adolescențiilor, proaspeți ieșiți din pubertate, se răscoală în a mă compara în gura mare cu un cântăreț de muzică ce unge inimiile grăsaniilor plini cu bani munciți „cinstiți” și oameniilor cu un IQ ceva mai mediocru decât majoritatea oameniilor ( pe scurt manele), Jan de la Craiova. Deși am ignorat acea comparație slabă și ridicolă, venită din partea unor copii ce judecata nu le permite să gândească la un nivel rațional ( Iar ca să devin și mai diabolic în satirizare, probabil dacă le-aș pune sub lungul nasurilor o oglindă, acel Jan de la Craiova, în comparație cu dânșii, devenea un Făt-Frumos rupt din basmele eminesciene) dar am lăsat de-o parte ironia jalnică și am zâmbit bucuros către ceilalți, ale căror IQ- uri era totuși pe unda normală a unui om civilizat.
Ieșim cu toții pe peronul spart, în așteptarea plecării. Inițiatorul, ca deobicei cu idei spontane și practice, ne oprește în a ne face o poză de grup în acea gară. Iar pe cine să găsească în facerea acele poze memorabile din Hunedoara, decât pe un controlor. Acesta, surprins dar binevoios, merge alene spre tren, pentru a încerca să ne prindă grupul ( Miraculos, format din 24 de persoane) și deasemenea, plăcuța prăfuită deasupra capetelor noastre, ce anunța exact unde ești în gară, cine nu știa practic că după Hunedoara trenul nu zboară.
În tren. Atmosferă gălăgioasă, tipică unui grup însuflețit de-a se plimba cu amicii și alte persoane în parcul duminical ( Cum am ajuns efectiv să-l numesc). De data aceasta, eu personal eram mai rezervat și nu doream să întru-n zarva ce s-a format, preferând să stau liniștit pe scaunul meu prăfuit și ros din tren. Controlorul, fotograful amator ce ne-a surprins pe peron în grup, sosește în vagonul nostru, controlându-ne de bilete. În momentul ce a ajuns la mine, din greșeală i-am dat un bilet de altă Duminică ( Eu fac colecție de bilete, reamintindu-mi cât de mult îmi plac călătoriile), amuzat de situație, încep să caut mai atent biletul proaspăt preluat pe lei, de la caserița de pe peronul hunedorean. A durat ceva să constat că biletul se ascundea printe bani, deși nu erau mulți la număr, doar cât să-mi mențină zâmbetul pe buze.
Simeria. Deja norii grei se puteau observa de departe, fiind lăptoși cu o nunață puternică de albastru violent, semn că vremea putea oricând să înceapă un război cu tunete și picături cât un glonț. Dar noi, tot grupul, am mers agale spre Parcul Dendrologic. La primul popas grupul s-a cam rărit de câteva persoane, care au preferat să meargă înainte ca rușii dar nu am contestat, până la urmă fiecare face cum poftește și le taie capul. Dar spre surprinderea mea cel puțin, grupulețul ce s-a rătăcit de noi, ne aștepta aproape de intrarea parcului. Vremea începea să prindă putere în soare și căldură, iar primul meu gând a fost ( „ Ce prost sunt, puteam efectiv să vin în tricou” ) dar nu am fost chiar atât de neisprăvit... deoarece vremea... e precum.... vremea.
Intrați în parc, de data aceasta ostașii noștrii „metalurgici” a depășit demult numărul domniilor simerieni ce erau sub 10 la număr, cel puțin din câte am putut eu observa și cunoaște, bineînțeles. Dar, cum suntem solidari parteneriilor de relaxare duminicală, am așteptat pe un domn să sosească, unul destul de veteran în plimbări ( Eu personal mă declar boboc cu diplomă). Și așa frumos, agale și calm, am pornit spre parc. Iar când să ne luăm bilete, în urma noastră intră un cârd de micuți ce nu se mai termina. După fețișoarele lor naive, îmi puteam da cu ușurință seama că nu erau de-a casei ( Hunedoreni), și întradevăr, micuții proveneau dintr-un județ ceva mai-n sus și la vest, Bihor, mun. Oradea.
Tot cineva dintre noi a avut idea foarte inspirată să ne pozăm în grup la intrare, deoarece ori riscam să ne rărim ori vremea ne pedepsea plimbarea, deși era nedrept. Și astfel am coborât spre aleile proaspăt numite, și cunoscute.
Grupul era totuși unit, eu unul eram aiurit și pierdut pe alte gânduri, deși sunt sociabil și sufăr de limbariță cronică, de data aceasta eram destul de tăcut, analizând totul în jur. O vedetă neobișnuită din poporul insectelor își face apariția pe o masă de lemn în parc, și anume o viespe, sau cel puțin ceva mai mare, deoarece insecta cu ac depășea standardele unei viespi sau albine. Toți fotografii cu aparatele lor pe viespe și mă miram că aceasta nu s-a agitat, bucurându-se de atenția acordată.
Înaintând în parc, ne oprim în sfârșit la popasul veșnic știut de toți, ( Deși denumirea nu îmi este cunoscută, sau cel puțin dacă are vreo denumire) unde o clădire abandonată își duce timpul uitat în mijlocul parcului, iar cărămiziile ciuruite de vreme, parcă stătea efectiv să se prăbușească. Inițiatorul nostru din Hunedoara, a început să arate printr-o carte minunată, cum a fost odată parcul Dendrologic. Deși vroiam să mă ridic și să fiu mai atent la ce are de spus, s-a strâns majoritatea în jurul său și am preferat să-l ascult de unde stăteam. Acolo se pare că vremea începea să se supere pe noi, aducându-și armata de nori violenți deasupra capetelor noastre, și puteam să jurăm cu toții că ceva se va ivi în calea noastră sau chiar pe noi. Așa că ne-am întors din drum, și în timp ce fulgerele ramnificau cerul cu un sunet destul de puternic, picăturiile nu mai conteneau să se oprească și în curând norii și-au vărsat supărarea și amarul pe noi, iar din cer apă gârlă a început să cadă. Atunci grupul s-a rupt în bucăți. Fiecare își găsea un loc să se adăpostească. Deși oarecum era amuzant că ploaia ne-a tras linie, era și de îngriijorat faptul că apa nu ne binecuvânta decât cu o eventuală răceală zdravănă, iar atunci m-am gândit că nu am fost chiar atât de idiot să vin în tricou, dar se putea să fiu mai prevenitor în vreme și să mă îmbrac ceva mai bine, dar nu regret și... practic, totul este spontan.
În timp ce doi amici își continuau drumul prin ploaia torențială, eu și un alt bun amic am așteptat tăcuți sub o tufă ( copacii nu mai reușeau să ne protejeze capetele de ploaie) deși simțeam fiecare strop rece pe piele prin haine. Când într-un sfârșit, ploaia a dat semne de oprire, ne-am continuat drumul spre ieșirea din parc, la principala clădire albă, care din păcate, conservarea nu a atins suprafața ei rece, alb-murdară și lăsata-n paragină.
Acolo, grupul s-a hotărât să părăsească de tot parcul, ducându-se la localuri unde era cald și băuturi, iar eu cu acel amic ne-am hotărât să rămânem sub protecția clădirii, așteptând inițiatorul nostru să sosească din parc ( Pasiunea efectiv l-a împins să surprindă urgia apei din ceruri, ce s-a revărsat cu putere peste noi; tot respectul pentru acest om). Când a sosit, împreună cu doi simerieni, ne-am hotărât să mergem undeva și noi la căldură și să sorbim o băutură caldă sau rece, până când ceasul ne va anunța că trenul va pleca din gara Simeria, ceva mai populată decât gara noastră dragă și frumoasă.
Când se părea că ploaia își începuse o a doua repriză de stropit, în momentul când să traversăm, un șofer s-a gândit că nu ar fi rău să treacă cu viteză printr-o baltă proaspăt formată, aflată chiar lângă picioarele noastre, așa că am sărit la țanc, deși m-a atins apa din baltă, dar valul l-a lovit din plin pe inițiator, care efectiv nu a mai contenit să mai spună ceva... tipic unui șofer de pe meleagurile noastre, nu-i așa?
Un veteran în plimbări, ne-a condus cu mașina până la o cafenea destul de drăguță, unde grupul nostru s-a strâns pentru a fugi din calea ploii. Intrând și ocupând vreo trei mese scunde, ospătăriței i s-a aprins nervișorii din creierul dânsei, aflat sub claia de păr vopsit cu nuanțe cangerigene pentru podoaba capilară, speriindu-se de numărul nostru și citez: „ Servirea se face la bar” iar unul dintre noi a întrebat-o politicos, de ce, și iar citez: „ Că așa am eu chef.”
Acel chef al dânsei se părea că a distrus efectiv imaginea politeței unei chelnerițe, probabil frustrate din lipsa de lucru, și probabil o viitoare plimbare cu comenzi la mesel noastre, a terifiat-o. Așa că ne-am dus pe rând la bar ( doar chiar nimeni dintre noi nu se grăbea).
În tot acel timp, la acel local, luminiile aparatelor de fotografiat nu se mai opreau, și gândul meu zbura că probabil cele mai multe poze nu vor fi din Parc ci din localul acela nu prea special ci tipic unui local mediocru dintr-un orășel precum Simeria.
La ora plecării, doar câțiva ne-am ridicat de la mesele scunde și am mers agale spre gară. În tot acest timp, ploaia în sfârșit ne-a cruțat de o eventuală baie nedorită, dar eu unul tremuram din toate încheieturiile, gândindu-mă la geaca mea de piele, ce stătea fain-frumos pe cuier acasă. O uram....
Și cum o surpiză nu vine niciodată singură, în gară aflăm de la un domn în etate, că scumpul nostru tren spre casă nu va porni la timp. De ce? Oare pentru că așa se întâmplă în țara lui Papură-Vodă sau efectiv își bătea joc de noi? Răspunsul este simplu... „ Ceva” a cauzat întreruperea curentului pe linii, undeva între Bîrcea Mare și Simeria. Pe undeva... ceva... s-a întâmplat ceva... scriu în acest sens, doarece nu am înțeles o iotă din ce s-a întâmplat defapt, și pentru ca oasele mele să nu se sfărâme de frig, am urcat în tren fără habar de ce cursa nu putea pleca din gară. Ceva mai târziu, apar și restul plimbărețiilor, și la fel ca cei veniți devreme, stau efectiv uidânu-se la ceas, pe ferestre, alții urlând, alții ascultând muzică iar alții făcând poze. Și acum, oare unde erau cele mai multe poze făcute? În bar sau în tren? Parcul s-a exclus demult.
Totul bine și frumos, deja absența hranei își punea amprenta asupra noastră, iar acea stare de hibernare a apărut rapid printre noi. Doar câțiva agitați ca muștele, scoteau sunete. Ne gândeam deja la o altă posibilitate de a ne întoarce spre casă, și anume cu microbuzul spre Sântuhalm și de acolo alt microbuz, dar cu bugetul ajungeai undeva la trei călători cu trenul spre Simeria, ca să nu mai vorbim de totalitatea persoanelor aflate în vagon, trebuia efectiv să ocupăm un microbuz gol... ce-a ce bineînțeles, nu era posibil. Așa că cuminți sau agitați, am așteptat un miracol din partea persoanelor ce se ocupa de problema apărută. Din fericire sau miracol rupt din Eden, trenul s-a pus pe mișcare. Era frumos să observ peisajul curățat de ploaie, iar dincolo de munții Poiana Ruscăi, se observau frumoși conturați și cu un alb strălucitor pe un albastru șters, munții Retezat. Eu aproape ațipind, nu am mai prea ținut cont ce se petrecea în vagon. Doar auzeam cugetele neconfundate ale unui amic rocker, care probabil dacă îl înțepa viespea V.I.P. din parc, auzea tot județul răgetele sale, un tip simpatic dealtfel.
Ajunși în sfârșit înapoi în Hunedoara, eu mă gândeam că pe jos voi observa grindina lăudată de unii din plimbăreți, cum că și-a făcut apariția în Deva precum și în Hunedoara, dar se părea că nu prea...
Și în încheiere, pot să spun încă odată că sunt de acord cu expresia: „ Nici o Duminică nu-i la fel.”, și să mă bucur de o amintire foarte spontană din toate punctele de vedere.
Sosind acasă în pragul sărbătorilor, ardeam de nerăbdare să mai calc cărările bătătorite ale parcului botanic din Simeria. Și așa, Duminică dimineața am crăpat ochii cu un zâmbet pe buze, iar după o privire pe fereastră, m-am îmbrăcat ceva mai consistent, neștind că defapt era insuficient. Așadar am iești afară, pornind spre gara hunedoreană, iar aerul îmi tăia respirația, semn că iarna decembrică și-a pus stăpânirea deplină peste țară. Lăsând la o parte gândul patului cald ce mă aștepta în a mea casă, merg cu pas vioi prin orașul aparent paralizat și cu un contur alb de chiciură.
