Oarecum sceptic cu vremea de afară, dimineața când m-am trezit din somnul dulce, primul lucru pe care l-am făptuit a fost să îmi lipesc privirea mea căpruie pe fereastră, pentru a observa nuanțele naturii ( Închise, era timpul să mă îmbrac mai gros, deschise, perfect). Raza de lumină aurie, scăldată pe frunzele verzui ale începutului de vară, a fost semn că era o Duminică numai perfectă de o plimbare în parcul metamorfozelor.Așadar vioi, cu zâmbetul pe buze, mi-am pus basca în cap și am pornit încet, liniștit, spre gara dulce a Hunedoarei. Pe drum, am crezut inițial că morții au înviat din ale lor groapă săpată la 3 metri adâncime, dar mi-am dat seama imediat că era doar un om, ce se legăna din stânga în dreapta pe totuar, vrând să arate la toți că dimineața este un timp „ numai profitabil de bun” de băut alcool. Dar să nu mă opresc la omnu terci, care se unduia pe asfaltul proaspăt curățat de vremea ploioasă din zilele care au trecut. Îmi plăcea la nebunie să observ contrastul tunrului roșu cărămiziu al gării, de departe, cu cerul brăzdat parcă de un pictor profesionist, desenând cu a sa pensulă nori voluminoși argintii cu un albastru extraordinar de estetic și frumos, furându-mi un zâmbet și mai larg.
Ajuns pe peron, surpriza mi-a fost, deși pentru mine deja a ajuns la o obișnuință de rutină, să fiu primul. În timp ce admiram peisajul celest de deasupra capului, observ ceva ce mi-a făcut zâmbetul să-mi taie fața până la urechi. Munții Retezat erau mai mult decât „pictați” pe fundalul cerului. Dețineau un frumos albastru, cu pete albe, ca și cum Raiul s-a coborât acolo.
În timpul acela de admirație, apar și tovarășii de plimbare, dar am rămas și mai surprins când am constatat că din 24 de data trecută, 20 s-au evaporat pe drum încoace, deoarece au rămas doar 4 ( Cu persoana mea, cu tot) Doar inițiatorul, un prieten de halbă cu rock, și o distinsă doamnă simpatică, ce am aflat și că este un notar veritabil a orașului istoric, Hunedoara.
Pe tren se observa acea lipsă de +20 de oameni. Dățiile trecute era atât de mare agitația, încât îți dădea alura unei nunți în tren sau petreceri, de data aceasta era mai mult o mormântare sau, ca să nu fiu atât de morbid, ducea mai mult cu un calm aparte, străin față de plimbăriile regulate din fiecare Duminică. Camarazii hunedoreni au dispărut efectiv.... mă întreb oare ce s-ar fi putut întâmpla cu restul.
Ajunși în orășelul Simeria, mergem agale pe drumul obișnuit nouă, bătătorit de atâtea Duminici de către hunedoreni, încât mergeam pur și simplu fără să mă uit, parcă picioarele știind unde să mă conducă la sigur având propia lor memorie. Primul popas obișnuit la acel magazin, de unde plimbăreții își stochează lichide și de-ale gurii pentru a savura mai bine natura din parc.
Soarele se juca de-a v-ați ascunselea, neștind după care nor greu de ploaie s-a ascuns, find copilăros, fugind din calea noastră. Ajunși în parc, nici din partea simerienilor sau devenilor nu a sosit toată armata, și începea să nu mă mai mire lipsa de suflete care mai doreau să-și metamorfozeze rutina de zi cu zi. Surpriza în schimb a fost din partea a altor suflete, ceva mai blânde decât sufletul sălbatic a omului, și anume doi patrupezi, celebrul „ cioban” Ares și o micuță „ aurie” Mali ( Care în albaneză înseamnă Munte și în Bosniacă înseamnă mică, cea ce era și intenția numelui dat). Canini animau grupul, în special Mali, deoarece făcea gălăgie, certându-l pe Ares. La 12, cum este de cuviința tuturor, am pornit spre minunatul părculeț verde, mergând pe o altă direcție, decât cea știută de mine. Și astfel, evenimente nu s-au prea întâmplat în parc, doar Ares care s-a hotărât să își ia revanșa față de Mali, încercând să ajungă la ea, dar Mali era cu un pas în față, sau lăbuță-n față, deoarece stătea în siguranță în brațele stăpânei sale cu pălări. Și de asemenea, nu se putea ca și zeul războilui canin să nu plonjeze în apa plină cu Enuferi colorați ( Galben și Roz) apoi să ne fugărească din calea sa, de teama stropilor aruncați de pe blană.
La un moment dat, la o bifurcație de alei, grupul compact se împarte în două. Eu cu veteranii de plimbare și cu doamna notar, iar restul au rămas ceva mai în urmă. După o discuție despre „ Vechiul Mureș” și cum viața era mai simplă înapoi, am ajuns și la popasul principal, pe care eu personal pe acest blog în voi numi Popasul Bătrân, deoarece a fost popas de mult timp, ne fiind schimbat cu nimeni. Așezat cuminte, aștept ca celălalt grup să sosească încet dar sigur pentru a ne fuziona înapoi în grupul mare. Doi dintre noi încep o discuție destul de comună tuturor, și anume despre acea sigurătate apăsătoare, de care omul încearcă în disperare să se ferească pe cât posibilul, și din păcate viața nu este tocmai cu o plănuim noi și poate la unii dăruiește puțin iar la alții le i-au tot, și doar speranța de-a respira mai rămâne. Când grupul se apropia, primul grup deja plecase ușor spre Podul Roșu. Eu am așteptat celălalt grup și astfel am repornit plimbarea.
Ajunși la clădirea principală, urmează poza de grup și astfel drumurile tovarășilor se despart, dar reapar în calea noastră la ieșirea din Parcul Botanic într-o cafenea. Acolo, un preț ironic aș putea spune pentru o doză colorată de suc, care probabil la un colț abandonat de stradă spartă ar costa cu un minus ceva mai mult, dar în sfârșit, fapta este mereu consumată și niciodată readusă.
Rutina se rupe în momentul când am hotărât să nu mai revenim acasă cu trenul ci cu mașina. Și astfel am ajuns în frumoasa Hunedoara, liniștiți, lăsându-ne gândurile murdare pe malul Mureșului, duse departe.... foarte departe....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu