- Uite-te-n jos! Am ajuns... în sfârșit.
- Credeam că e mai spectaculos de atât.
- La ce te așteptai?
Privea tăcut fără să mai scoată un sunet. A rămas profund dezamăgit la vederea văii înguste. Se aștepta la cu totul altă imagine.
- Nu ești prea fericit.
- Ba da sunt.
- De ce minți?
- De ce aș minți?
- Pentru că eu sunt tu! Pentru că avem aceași minte? Mă rog, eu o am pe cea din trecut iar tu pe cea prezentă.
Se priveau amândoi atenți, cocoțați sus pe o stâncă albă prăfuită, înconjurați de copacii bogați în frunze.
- Mă așteptam...
- La ce?
- Nu știu. Să îmi văd greșelile, să-mi văd persoanele de acolo...
- De ce ai vrea să te întorci unde mă aflu eu?
- Ca să mă pot repara acum! Să...
- Să nu fi tu?
Nu știa ce să-i mai răspundă. Era supărat și nervos. Știa că dacă trecutul l-ar fi schimbat, ar fi ajuns unde vroia. De ce a fost oare tras pe sfoară?
- Dacă îți spuneam adevărul, că dacă te vei urca pe acest munte, îți vei putea vedea trecutul...
- ÎNTOCMAI! DE CE M-AȘ VEDEA CU TINE?!
- Ca să înveți!
- Ce morții mă-sii să învăț?
- Uite-te atent în vale. Ce vezi?
- Un râu, păduri...
- Și? Cum ți se pare?
Prezentul rămase în continuare supărat, dar era concentrat asupra văii. Era atât de pașnic, și frumos.
- Este... plăcut... divin.
- Exact! De ce ai vrea să-ți vezi regretele trecutului, în loc să-ți vezi calmul prezentului?
- Ca să...
- Ca să ce?! Să înveți?
- Da...
- Ești aici, deoarece fără ce ai făcut nu ajungeai.
- Poate vroiam să ajung ceva mai mult...
- Și încă poți. Viitorul nu a venit cu noi, și nici nu va veni. El nu se va arăta niciodată.
- E prea laș să urce până aici.
- Nu, el nu știe direcția, doar tu o ști.
- Și ce e cu asta?
- Ia o direcție bună, pentru a ajunge în vârf. Ca viitorul tău să privească calmul și frumusețea de sus. Numai tu ai puterea asta. Ajută viitorul să găsească drumul.
Prezentul îi zâmbi trecutului și fără nici o avertizare, trecutul se aruncă în hău.
- Vei deveni și tu trecut, de aceea lasă-l să fie memorabil, mai zise acesta în timp ce cădea în vale.