::It's a quarter after one, I'm a little drunk, And I need you now.::

 O piesă pe care eu pur și simplu o ador:)..Și o recomand:

::Cine mă vrea mă place așa.....fals?!Da!”

 Bun.Se pare că cine a spus că vom învăța toată viața ceva,nu a mințit.Deșii o persoană misterioasă și mai necunoscută mi-a deschis ochii în ce-a ce privește expresia copilărească:„Nu mă schimb pentru nimeni,cine mă vrea mă place așa”.

De ce este copilăroasă,simplu..

Exemplu 1.:Ai o relație frumoasă cu partenerul tău,dar tu tot îl/o minți într-una,iar celalalt se satură,zicându-ți într-o zi„Scumpo/scumpule te rog fi sincer,nu mă mai minți,iar acesta/aceasta zice senin:Cine mp vrea mă place și așa,iar partenerul păgubit,își ia bagajele și trântește ușa..

Exemplu 2:Ai deja o familie frumoasă,care ține a tine,dar tu îți petreci mult timp în birturi de lângă colțul satului,murdar...și...:))Deja exagerez..

Bun,în concluzie,nu trebuie să te schimbi cu totul pentru o persoană,deoarece nu ai mai fi tu,dar noi suntem animalele inteligente de pe Terra,și cu toții avem defecte.Trebuie să încercăm să le ameliorăm pentru a nu risca să rămânem solitari.

::Per aspera ad Astra::

  Sperând spre stele...Cât de minunat sună această afirmație rostită pe mama limbă care a fost ucisă de către popoare cotropitoare ce au jefuit-o și au violat-o,lăsând-o să se stingă în propia glorie...

  Sperând spre stele,atât de mulți au încercat să apuce perfecțiunea universală cu ambele mâini,și poate au reușit-o,fiind împiedicați de mediocrități invidioase,punând punctul pe afirmația:„Perfecțiunea nu există!”..

  Sperând spre stele,stele,infinite gânduri,precum valuri fierbinți de ocean adânc și albastru orbitor,idei preconcepute despre existența umană ce încearcă să înoate prin Univers,încercând să-i găsească sensul..

  Sperând spre stele...De la Aristotel,Gallileo Galillei până la Einstein,sau chiar...tu!

Stele...sperând spre ele...

::Etichete,etichete și iar etichete”

 Vă duceți la un magazin,vă luați un produs,pe acesta este pun o etichetă scriind:Produs proaspăt,din Italia,foarte bun...”,îl cumpărați...mai târziu aflați din presă că produsul respectiv nu a respectat standarde și a fost scos de pe piață,fiind prost fabricat..Ce părere aveți?

Un lucru este cert,ori ce,dar absolut ori ce are etichete puse”false”,nu veți găsi nicodată ceva adevărat..Aparențele înșeală tot timpul!!..

De la etichete de produse până la etichete sociale,totul este catalogat cu o atenție falsă și exagerată,de parcă așa trebuie să fie de ochii oamenilor..Dar nu e așa...oamenii deobbicei se uită după etichete,să vadă calitatea produsului...și nu mă refer neapărat la alimente...sau îmbrăcăminte,ci la homo sapiens...Oameni!...Când întâlnim o persoană nouă,îi căutam eticheta,și dacă acea persoană și-o dă jos..repede ne îndepărtăm..oare e normal?

::Balada Cafengiilor Roiali::

 Deși începea să uite cine era sau de unde venea,Călin se bucura de cafeaua roială oferită de prințesa caldă și frumoasă,Brianna.Se simțea ca și cum stătea la masa aceea de lemn de o veșnicie și nu înțelegea de ce bea aceea cafea de o mie de ori din carafa de aur.Se simțea blocat,sau oare era doar o simplă iluzie?

Sorin vorbea de o oră sau mai multe,despre Petroșani și minunățiile sale,iar peste el vorbea adesea cu privirea ei blândă și aplecată,Gabriela,despre fiul ei Matei,cum creștea frumos..Călin doar tăcea bând cafeaua în continuu.

Oare ce se întâmpla?Prințesa Brianna îi urmărea pe fiecare cu privirea,ca și cum îi hipnotiza pe rând,iar spre stupoarea lui Călin,a observat că toată lumea vorbea de o dată bând cafeaua cu privirea aplecată,dar oare el de ce nu făcea asta?Se uită speriat în stângă și mai văzu pe cineva că nu făcea pe robotul,a vorbi și a bea în continu,iar altă ciudățenie de  lucru era că acea băutură cofeinizată nu se mai termina!

Persoana care „protesta”împotriva băutului cafelei roiale,era o femeie cu părul ca de foc,și cu o privire ageră și inteligentă.Călin se uită speriat,iar femeia îi făcu semn cu capul să vină spre ea.Băiatul se mai uită odată la prințesa Brianna,dar aceasta era ocupată să vorbească cu un paj.Călin merse fuguța la femeie,și se aplecă pe vine.

-Cum te numești?zise ea.

-Călin..ce se..

-Șșșș...Călin,ascultă la mine,prințesa i-a hipnotizat pe toți,trebuie cumva să scăpăm..

-Dar cum am putea scăpa de aici?Nici nu știu unde suntem măcar..

-Nu contează asta,cel mai bine este să-i eliberăm pe ceilalți de sub hipnoză,altminteri vor crăpa..

-Vor ce?!ridică tonul Călin fiind de-al dreptul îngrozit.

-Șșșș,mai încet copilaș..Nu vezi că tot bea cafea,iar aceasta nu se mai termină?

-Dar noi de ce nu am fost vrăjiți.

Femeia,pe nume Luminița,se uită la prințesă cu ochii mari,gândind totul la rece,deși soluția era departe de-a fi descoperită.

-Poate pentru că noi nu am privit-o în ochi,sau încă nu am gustat din cafea,nu știu exact,dar tot ce știu este că dacă prințesa continuă să îi țină aici,ei o să explodeze.

Călin începu să chicotească,dar se opri imediat după ce Luminița îl săgetă cu o privire gen:”Nu e de râs!”.

-Și ce facem?zise Călin,ușor speriat.

-Eu dacă mă deplasez,prințesa mă depistează și am pus-o cu toți,tu ești mai mic,strecoarăte pe lângă noi,ușor,și ieși din încăpere..

-De ce?

-Fă cum îți spun,și nu mai întreba...Te vei teleporta imediat înapoi în local,apoi rupei lănțișorul chelneriței.Revi aici,iar lănțișorul îi dai Prințesei.Ea dacă îl pune la gât,se înversează acțiuniile,iar toți vor ieși din hipnoză.

Călin se uita la ea ca și cum femeia i-a spus să se arunce de la etajul 9.

-De unde ști toate ăstea?

-Fugi!Până nu e prea târziu.

Călin încuviință din cap și ieși din încăpere,cu ochii lipiți pe reacțiile prințesei,dar aceasta încă era ocupată cu studierea cafengiilor,hipnotizându-i încontinu.Băiatul pe cum ieși,la fel totul deveni beznă,iar căldura nu lipsi să nu îl lovească peste față.Se află din nou în local,dar era să țipe,deoarece la masa la care a stat,era...el.Cum îi aștepta pe ceilalți.Nu înțelegea,ce căuta el acolo?.De ce era dublat..de ce..

Dar alt gând îl fulgeră,şi anume că poate îi va scrie un bilet băiatului din trecut avertizându-l să nu se ducă în partea cealaltă.Călin din trecut se ridică de la masă și merse la baie,prilej pentru care celalalt din prezent să sară la chelneriță și să-i smucească lănțișorul.Dar nu îl avea la gât,ci pe tejghea,și mai simplu.Călin se uită în stânga,în dreapta,chelneriița era prea ocupată cu toaleta ei personală,așa că hop,nu mai e lănțișorul de argint,cu un blazon regal pe el,același pe care băiatul l-a văzut în încăpere.

Fugi repede,și din nou se teleportă pe ușa cealaltă,chiar când Călin din trecut se reașeză la masă.Ajuns din nou la curtea regală,acesta se aplecă,și merse ca piticii la Luminița care și ea începuse să facă același lucru ca ceilalți,să bea continu cafea și să vorbească aiurea.Călin o strigă de câteva ori,dar deja era prea târziu,Luminița fusese hipnotizată.Călin merse spre prințesă,și i se adresă politicos dar și serios.

-Prințesă Brianna,am un cadou din partea noastră.

Prințesa nu îl băgă în seamă ci continua să se uite la restul.Călin tuși de câteva ori să își facă prezența simțită,deșii vorbise foarte clar și răspicat...dar...

-Gata!Până aici,zise băiatul și se duse în spatele tronului,punându-i lănțișorul Prințesei,în momentul acela aceasta scoase un urlet de speriat și îl aruncă pe Călin în partea cealaltă cu o forță de neimaginat.

-Cum îndrăznești!!!strigă aceasta,venind spre el,cu un sceptru destul de ascuțit.

Călin se ridică greoi de la lovitură,și înlemnise de-al dreptul,dar observă că Luminița își reveni,și nu era singura..Prințesa zbură pur și simplu spre el,iar acesta scoase un icnet de groază,fugind șchiopătând spre ieșire,și din nou se teleportă,dar de data asta nu în cealaltă încăpere ci pe o stradă aglomerată,unde timpul era oprit.Nici o mașină,nici un om nu mișca,totul era înlemnit.Călin era în mijlocul lor,iar prințesa pe trotuar.

-Sper că ți-ai zis ultima rugăciune băiețaș,zise aceasta râzând,și ridică sceptrul în lumina soarelui de dimineață.Totul începu să se miște,iar o mașină în viteză dădu peste Călin,aruncându-l la 3 metri distanță,iar acesta se lovise de o altă mașină rămânând atârnat de capotă,sângele rubiniu șiruindui din nas și gură.Acesta privi cerul senin,și zâmbi pentru ultima oară apoi se stinse fericit..

::Balada Cafengiilor::

 O dimineață superbă,însorită de Mai.Aleea Singuratică era încărcată de pomi tineri,îmbogățiți de frumoasa natură,pentru a compensa lipsa de inspirație a omenirii în a pune denumirii unei alei.

 La colț de străduță-ntortocheată se afla un local simplist,dând un aer medieval,precum o pivniță boierească,modernizată ca pentru boierașii autohtoni.La masa de lemn,de lângă un tablou cu fructe,stătea un băiat din cap până-n picioare îmbrăcat în negru,iar la prima impresie aveai vaga senzație că acel adolescent este un copilaș greșit de societate,în sensul că pe chip i se citea cu ușurință impasibilitatea și în ochii mari puteai citi pe ascunziș inociența,dar cum totul nu este precum pare,te înșelai să descoperi că aceea „ființă copilărească” nu era decât un adult de 40 de ani,blocat într-un trup de băiețaș.

Acesta se uită la ceasul de pe peretele opus de piatră,observând că este 8 fix.„Mai apare odată cineva?”Se întrebă el în gând,nerăbdător.

Ușa localului se deschise cu un glang de trezea și morții din a lor somn veșnic.Pe ușă intră un al doilea copil...Dacă,copil se putea numi,o femeie tânără,și deasemenea pe chipul ei se putea citi prietena inociență.Ea se apropie de băiatul în negru,zâmbitoare.

-Călin,mă așteptai de mult?

-Nici nu!Nu ați spus la 7 30?A trecut de mult...Crede-am că ești punctuală.

-Eee,sunt..dar s-a trezit fiu-mi-o și na,ce puteam să fac?Trebuia cineva să îl culce înapoi..

-Ok,ok,pe tine te iert..pe ceilalți nu..

-Hai nu fi rău..Uite-l pe Mihai..

Mihai,un tip destul de slăbuț având un cioc proeminent,intră repezit în local,zâmbind spre cei doi..

-Ciao,ciao..scuze de întârziere..A fost un trafic..

-Da,te și credem Mihai,spuse Gabriela zâmbindu-i pișicher.

Călin se uită după chelneriță pentru a face comanda,dar tânăra roșcată era prea ocupată de unghiile ei decât de clienți.

-Ce mă enervează...Vreau să beau și eu o cafea și cere dacă ai cui.

-Sugerez să luăm de la un tonomat,zise Mihai arătând spre ieșire..

-Bea tu apă chioară,eu vreau o cafea strong.Fiu-mi-o tot pe mine a fost azi dimineață,scumpul de el..

-Ai un copil frumos și strolencheat..

-Mersi,dimpotrivă,e foarte cuminte..își așteaptă frățiorul sau surioara...

-Bună tuturor..

-Radu!În sfârșit,ia loc la masă..

-Ați văzut traficul de pe bulevard?Nu știu cum am ajuns la timp,zău...Mă miră faptul că nu am înebunit de la atâta coadă..

-Stai calm,zise Călin..puteai veni și seara,că virgulă chelnerița a uitat că e la lucru.Oare are Altzeimer?

Grupul râse,dar au fost întrerupți de chelneriță,care parcă l-a auzit pe Călin,deoarece se adresă răstit:

-Ce doriți..

-O cafea cu ciocolată vă rog,zise Călin uitându-se zâmbind la Gabriela..Aceasta își întoarse privirea spre chelneriță tot zâmbind cu aluzie..

-Eu aș vrea un esspreso dublu..

-Eu un esspreso simplu,zise Mihai..

-Iar eu aș vrea o cafea solubilă..

Chelnerița își notă și cu o privire de enerva și cel mai pacifist om,plecă de la masa lor mergând alene spre bar..

-Mă sperie fata asta,ați văzut ce privi...zise Mihai,dar fu oprit de către o a doua femeie,roșcată(nu,nu era chelnerița-cea-prietenoasă și jucăușă,ci Marina).

-Hei,bine ai venit..Ai ajuns în sfârșit.

-Bună,bună..ați luat deja comanda?

-Da..Tu ce ai vrea?

-Un whisky dublu cu gheață,zise aceasta serioasă,aranjându-și părul scurt,și geanta,punându-se între Călin și Gabriela.Ceilalți o priveau ca și cum aceasta ceruse acid sulfuric.

-Ce-am zis?

-Whisky?

-Glumesc!zise ea râzând,iar ceilalți îi luase exemplu..

-Mai lipsește Sorin,oare unde o fi?Se întrebă Călin,uitându-se la ceas,apoi la chelnerița ce venea cu o tavă.

-Cafelele..

-Aș dori și eu una...ăăă...espresso..

-Mda..

-Grupul rămase uimit la afirmația roșcatei,între m și da,dar nu mai comentă nici unul dintre ei..

-Ce îți fac picii?zise Gabriela sorbind din cafea..

-Destul de bine,cresc repede,să îi vezi numai..mi-e dor de ei,deși am plecat din Italia pentru puțin timp..

-Ce frumos...

O mașină de poliție trecu în viteză pe lângă local,încât ceilalți se încruntară..

-Doamne,oare ce s-a întâmplat?

-Poate e un accident,zise Călin indiferent,luând o gură din cafea,și automat se strâmbă,făcând o grimasă de speriat.

-Ce ai mă?

-Ce amară îi,Doamne..

-Ai pus 2 plicuțele de zahăr,tu bei cafeaua miere?întrebă Mihai amuzat de reacția cafengiului.

-Aha...

-Mi-e îmi place mai amară..zise Marina,chiar când chelnerița reveni cu o cafea la masa lor..

-Chiar atunci pe ușă intră și Sorin.Un tip destul de masiv,și chel..

-Salutări..

-Puteai să vi și mâine dimineață..că tot aia e..zise Călin.

-Scuze că am întârziat...dar  am căutat localul peste tot..deabea l-am găsit..

-Atunci se iartă,zise Radu calm,făcându-i loc lui Sorin.

-Ați comandat deja?

-Da..zise Gabriela făcând un semn chelneriței.

Aceasta oftă clar nemulțumită,și veni pentru a treia oară.

-O cafea solubilă..

Nu mai zise nimic,ci dispăru imediat,fiind iritată.

-Asta până la urmă ne dă cu tava în cap.

-Să încerce numa...Dacă mai vrea să aie coada aia de ponei..zise Mihai.

-Oricum,ce superb e afară,dar păcat că a fost un accident..Mă întreb oare ce s-a întâmplat?

-Nu știu,o fi poate un prostănac ce nu a învățat că dacă apeși tare pe pedala de accelerație,riști să o cunoști pe domnișoara cu coasă,zise Sorin..

Chelnerița veni pentru a patra oară cu o cafea,plecând epuizată..

-Am obosit-o..Hai să nu o mai chemăm,poate leșină de oboseală pe aici,zise Călin râzând ușor,dar apoi se opri,deoarece chelnerița veni pentru a cincea oară și le puse un bilet roz în față.

-„Cafengii mei,veniți în camera cealaltă..BC.”

-A cui e biletu?

-Are un scris frumos.

-La scris îți stă capul..

-B.C.?Bota Călin?

-Nu eu l-am scris,Doamne,urăsc rozul..

-Eu zic să mergem..Îs curioasă,zise Marina ridicându-se

-Curiozitatea ucide Mari,zise Gabriela încruntându-se puțin,sorbind ultima gură de cafea.

-Eu intru...

Și a fost prima ce a părăsit masa,ducându-se în încăperea cealaltă..

-Cine știe..

Trecură 10 minute,Marina pauză..

-Marina?!Ce s-o fi întâmplat?zise Gabriela.

-Nu știu,dar mă duc să văd,zise Mihai ridicându-se de la masă...și se făcu dispărut în cealaltă încăpere..

La fel a trecut ceva timp de când Mihai nu se mai întoarse la masa lor de lemn,așa că Radu fugi repede să vadă ce se întâmplă...

-De ce nu mai vin ăștea?se întrebă Călin deja îngrijorat..

-Nu știu..Poate că au adormit,zise Sorin râzând..

-Nu e amuzant Sorin,de ce nu se mai întorc...

-Poate încearcă să ne sperie,zise Călin impasibil..

-Stai că mă duc,zise Sorin..

-Vin cu tine,spuse și Gabriela..Chiar îs curioasă..

Așa că rămase Călin singur la masă,jucându-se cu pliculețele de zahăr așteptând vreun semn..așteptând...așteptând...așteptând..

-Ce naiba?!strigase în gura mare,făcând oamenii să se uite..

Acesta se ridică în final,și merse și el în încăperea cealaltă..Dar o nu mai văzu unde intra deoarece totul se înegri..O căldură ciudată l-a cuprins,ca și cum o briză de vară la suflat..Se simți tras pentru un moment,apoi că levita,iar ca în final să se facă lumină și să realizeze că nu se mai afla în local..

Totul era uriaș.O sală în care numai în filme vezi.Steaguri cu embleme regale,erau așezate lângă stâlpurile frumos sculptate și ornamentate.O masă lungă și mare se afla în centru,unde stăteau nici mai mulți și nici mai puțini decât 37 de persoane,toți cu carafe aurii în mână.În capul mesei,stătea chelnerița,dar destul de matură și cu un alt aer,purtând o coroniță argintie pe părul bogat și roșcat.

-Din primul ai ajuns ultimul..Bun venit la Regat,Călin,zise Prințesa Brianna.

Călin zâmbi,așezându-se lângă Gabriela și Sorin la masă....

Va urma...

::Mai bine rămânem prieteni::

  În parțial,această afirmație este precum acidul,ce arde și cea mai mică urmă de optimism,cea mai ștearsă linie de speranță.

  În ciuda cuvântului calm,prietnei,este defapt de rău augur.A răcâi,a durea,a se zbate,a ustura,sunt toate sinonimele cu acest răspuns total plumburiu.Sunt trei exemple după propia mea opinie,în care ți se trântește o astfel de afirmație:

I.Îl sau o vezi cum îți zâmbește virual,cum te umple de bucuria viitoarei întâlniri în realitate,spunându-ți pur și simplu că tu ești acela sau aceea pe care el sau ea o aștepta..Se pune o dată magică și un loc comun știutor de întâlnire.Inima popmează sângele cu 1000 de bătăi pe milisecunde,în piept.Se apropie.Îți zâmbește cald.Trece un timp,în care el sau ea ți-a sădit mârșav un puiet de speranță,care crește pe zi ce trece,ca apoi într-o noapte să ia acid sulfuric,și cu același zâmbet fermecător să îți toarne în suflet,spunându-ți la sfârșit:„Mai bine rămânem prieteni”.

II.Vă cunoașteți deja live,vă placeți la nebunie,dar niciunul dintre voi nu are însuflarea curajului să facă primul pas „în next step”.Dar defapt plăcerea aceea este rapid înlocuită de minciuni,ezitări și apropouri,ca în acest tumultos rollercoaster să cadă de pe șine și să îmbrățișeze afirmația:„Mai bine rămânem prieteni”.Și uite așa,lumea ce încet o construiai cu un zâmbet cald și optimist,se dărâmă încet,încet,încet,cu fiecare picătură usturătoare.

III.E ceva mai complicat,încât în final îți trebuie sedatice atât de puternice de doboară și un elefant.Cazul acesta l-am numit LAPSUS,deoarece totul se joacă cu bătrânul timp,care în final îl înfrânge lăsând un gol imens,un lapsus.Sunteți împreună,cel puțin așa credeți,fiind amândoi naivii sentimentului de atașare animalică numită,așa zisa,iubire.Totul pare ca într-un vis,unde amândoi sunteți una și aceași persoană.Atașarea devine tot mai puternică,adâncă,încât încep alte crengi uscate să își facă loc pe creciile înflorite,așa numita gelozie,neîncredere,minciuni...Unul dintre voi cedează presiunii,punând capac sigilat și bine lipit pe tot ce-a a fost frumos.Iar pe capacul acela,scrie cu litere scrijelite,parcă-n ciudă:„Mai bine rămânem prieteni”,iar astfel apare lapsul,ne știind exact ce se întâmplă cu tine.Să i-ei anumită atitudine,sau...?

Și astfel,din totul frumos devine încredibil de dureros,și oare mai ai puterea necesară să îți mai încerci norocul la cineva care îți trântește un „Prieten”?.

Un singur lucru este cert:În rarele cazuri extratereste,dar niciodată nu se va temrina într-o prietenie.Deșii asta credeți voi.

::Un loc unde vechiul este noul::

Un loc absolut idilic,mitic,fiind supravegheat foarte atent de sus de catre Zona Cetatii,unde fabulosul isi pune amprenta fara mila.Case unite,viu colorate cu gemulete mici,incadrate cu oblonuri vechi de lemn.Stradute mici si inguse,ce fac legatura una cu alta,fiind imbracate in piatra cubica,dand un aer mediteraneean,iar la cate un colt de straduta un felinar isi arunca razele sale fatomatice peste casele ce te incanta numai privindu-le.

In aerul medieval,se simte cu usurinta un iz de vara arsa ,apusa de demult peste regiunea istorica.Turnul cu Ceas,de decenii vegheaza neobosit locul,fiind singura dovada de realitate a timpului prezent,deoarece tot ce este in jur te teleporteaza intr-un trecut magic si sangeros .Un vant indrazneste sa taie aerul misterios la cetatii,fiind descris ca o adiere racoroasa de munte,scuturand pomii deja uscati,aratand ca si cum ar fi fost ciopliti cu maiestrie,facand frunzele aurii si aramii sa danseze cu bagheta dirijata de catre acel aer care noaptea se metamorfozeaza in aerul glaciar al mortii.

  Un glang de clopot ruginit se aude-n departare,fiind purtat de un ecou pana la auzurile oameniilor de pretutindeni,precum o avertizare ca aici,de mult,isi facea loc un temut domn al Tarii Romanesti;acel domn ce este reamintit in atatea legende fanatgorice,internationale,si un domn temut de toata lumea;Vlad Tepes.

  Cetatea ascunde insa partea oribila a acelui oras,desii mii de turisi inca sosesc,incercand sa prinda acel fir de legenda din misteriosul loc,ce pur si simplu te captiveaza intru totul,facandu-te sa pleci  obligat cu un zambet larg pe buze,ca dovada a intalnirii cu medievalul,cu istoricul inscris peste tot in jur fara pic de efort.

  Doi tineri isi arata nemarginita lor iubire,stand in fata orasului,deasupra tuturor.Acestea se saruta cu patos,fugind impreuna de mana,la Ceasul cu Turn,apoi dispar in zare,pe o straduta de legenda.

  Aceasta este Sighisoara.Un taram istoric,unde legenda si mitul nu dorm si nu mor niciodata,un loc in care vechiul si anticul se transforma rapid in noul si absolutul. 

::Balada Cinstită::

Stătea Maria la fereastră seara,uitându-se la ploaia ce răpăia pe geam și pe întreaga curte.Auzea picăturile reci cum se loveau în viteză de acoperișul de tablă a casei sale părintești.Oftă de câteva ori,sorbind din ceaiul cald de mentă pe care și l-a făcut,plăcându-i la nebunie să se uite la ploaia tomnatică.

Auzi un mieunat la picioare,iar Maria își întoarse capul spre ființa ce torcea și se freca de picioarele stăpânei.

-Mărița,iarăși ți foame?

Pisica vărgată și cenușie mai mieună de câteva ori,confirmându-i gîndurile femeii cum că da,iarăși jivina dorea de mâncare.Maria zâmbi pișicher și își lăsă băutura caldă pe pervaz ducându-se la oala cu untură.Luă ușor cu o lingură de lemn două bucăți de cârnăciori,și îi puse Măriței într-un taler ruginiu.Pisica de îndată mâncă pofticioasă,lacomă,cu ochii închiși,cele două bucături de cârnați de porc.Aceasta se sui lângă stăpână,se uită în ochii ei,și din nou mieună.

-Eee,haida,că deja te-ntreci mâță !Zât de-aci!

Pisica își zburli coada stufoasă și lungă,și ieși din cameră în tindă,iar din tindă afară sub streșină unde ploaia nu reușea să ajungă la ea.Între timp Maria se puse din nou la fereastră,cu cana de ceai cald în mână.Un lătrat o făcu pe Mărița să-și azvârle privirea de șoim spre cotețul lui Avrigău,cățelul cafeniu și jucăuș a Mariei.Acesta îi era foame și lătra la pisica șireată cum că ea primea și el nu.

Un fulger se abătu asupra văzduhului,și dintr-un oftat Maria pică pe podea fără suflare,făcând cana țăndări.Mărița și Avrigău pluteau la propiu,și nu înțelegeau cine sau ce îi trăgea în sus.Câinele scância,iar pisica scuipa nervoasă.

O lumină albă,apoi totul în ceață.Avrigău și Marița stăteau unul lângă altul uitându-se atenți la înfățișarea ce a apărut în fața celor două animale.Era Maria,dar diferită,pur și simplu lumina,era precum o stafie,dar atât de frumoasă,cu părul negru și lung până la glezne,împletit.Din spate i se desprindeau două aripi mari și albe ca de pasăre,iar cu un zâmbet cald,aceasta se adresă celor două animale.

-Dragele mele ființe,acum aveți darul de-a cuvânta,voi ați fost lângă Maria mult timp,voi o cunoașteți bine,acum o să vă pun trei întrebări,la care voi va trebui să răspundeți.

Se părea că cele două animale domestice înțelegeau,și așteptau întrebările.

-Maria a avut grijă de voi ?

Câinele i se adresă cu sinceritate în ochi.

-Da,stăpâna a avut grijă de mine.Ne jucam,îmi dădea de mâncare,mă mai ținea în casă cât era frig afară.

Fu rândul pisici.

-Nu,nu a avut grijă de mine.Mă ținea în frig și în ploaie,în ninsoare,muream de foame.

Avrigău mârâi spre ea de câteva ori,dar a fost întrerupt de înger.

-Maria va îndrăgit.

Avrigău se repezi să răspundă.

-Da,m-a periat,mă mângăia pe burtică...

Pisica îl întrerupse:

-Maria dădea cu picioarul în mine defiecare dată când apăream

Din nou cînele mârâi.

-Și ultima întrebare,Maria va hrănit.

Câinele:

-Da,Maria m-a hrănit tot timpul...

Pisica:

-M-a lăsat să mor de foame..

Câînele nu se mai putu abține:

-....cum poți să spui,pisică lacomă,că te-a lăsat să mori.Tu stăteai în casă și tot timpul primeai tot ce era mai bun.Eu stăteam legat în coteț pe ploaie,și tot primeam,mai puțin dar primeam.

-Nu mai minți!zise pisica..

-Există o singură dovadă,spuse îngerul Mariei.

Acesta se aplecă peste animale,și puse mâna stângă pe capul pisicii,și mâna dreaptă pe cel al câinelui.În amintirile câinelui observa tot ce spuse acesta,cum era îngrijit,cum era mângâiat și cum era hrănit.În schimb la pisică era totul negru....

Morala:Pisica mănâncă tot timpul cu ochii închiși...

::Balada lui Agarinion::

 Agarinion,zeul lăsat în Pădurea De sticlă,era un zeu mic,un puștan deșii nu se știa ce vârstă avea.Acesta era fiul lui Manarinion-zeul Naturii și a zeiței malefice,Victoria.

Acesta a fost abandonat de mama sa,fără ca zeul naturii să șitie și la închis în pădurea de sticlă,unde totul se spărgea la ce-a mai mică atingere a copaciilor,dar se refăceau ca prin magie.Agarinion avea ochii roșii precum sângele rubiniu,părul de foc albastru,și o barbă lungă de foc,fiind agățată o clepsidră ce arăta opusul timpului.În mână acesta ținea un ttransafir negru de sticlă,și nu avea voie să-l spargă.Fiind blestemat de mama lui,acesta nu putea trăi fără trandafir.Verișoara lui,vrăjitoare IFIS l-a ajutat și i-a dăruit acel trandafir,fără de care nu poate trăi.Dar IFIS a făcut ce-a mai mare greșeală,deoarece înăuntrul trandafirului se aflau cei 5 Genii Malefici,numiți Zeii Atroci.Dacă îl spărgea Agarinion murea iar după el și lumea întreagă.

Acesta stătea singur și medita asupra vieții care mergea invers,Soarele răsărea de la Vest și apunea la Est.Se uita toată ziua la acel trandafir,și dintr-o dată....Va Urma

::The power to say good-bye::

  Atunci când viața te împinge din locul unde ai tu rădăcinile,tăindu-ți-le,îți este extrem de greu să te rădăcinezi în alt loc.Așa mă simt eu acum,dezrădăcinat din locul meu,deșii un loc mai poluat,dar era totuși locușorul meu.

 Nu pot să îmi imaginez o viață nouă,total schimbată,dar cu speranța înspre mai bine,cum e să zici la revedere persoanelor ce îți sunt dragi,și vei spera că odată vă veți reîntâlni întâmplător pe stradă.

 Doare într-un fel sau altul,când ești nevoit să îți i-ei viața în mâini,deoarece ești despărțit de tot ce ști,de tot ce te leagă.

 Dar tot răul spre bine.Am învâțat până acum trei lucruri ce îmi sunt ca motto:

1.Când ți se închide o ușă,alta se deschide.

2.Soarele va răsări pe strada ta.

3.Ori ce șut în fund e un pas înainte.

::Balada lui Gerorge Bacovia-1::

Barul era foarte aglomerat în seara aceea ploioasă și întunecată.Oamenii de tot soiul și feluri,beau până cădeau lați,inonștiineți,formând un tablou de dezgustător,dezumanisat și în mod special un tablou animalier.
Gălăgie,urlete și prostie,toate adunate în barul acela prăfuit,cu ferestre mari și încărcate de mizerie.
Doar un singur om nu făcea parte din circul groazei,un om trecut printre atâtea poteci și piedici,nelipsit de ele,chiar și acum,încărcat de o greutate imens,și o boală de neimaginat.
Slab,cu cearcăne mari și violete,omul părea mai degrabă un cadavru decât o ființă care respira oxigen(îmbibat cu aburi de alcool și tutun);un mort viu ce a greșit lumea aceea dezgustată de natură.
Stătea singur la o masă din colțul locașului,scriind încet pe o coală îngălbenită de vreme,la lumina unei amărâte de lumânări,ce arunca umbre și lumină fantomatică peste masa rotundă de lemn,peste fața mortuară a bătrânului scriitor.
Cu o peniță puse un titlu sugestiv pentru apăsarea ce-i domnia sufletul rănit de atâtea biciuri cu spini,suflet foarte bătrân,bolnav,parcă batjocorit de Dumnezeu.
„Plumb”.Plumbul,metalul gri și greu apăsător,ce stătea nemișcat,neclintit în ființa,viața poetului ars de destin.
Își ridică privirile agere dar melancoliice,uscate de lacrimi,asupra locului,ca și cum deabea atunci a realizat unde se afla întradevăr,că se afla într-un local plin cu vite și tot soiul de creaturi ale naturii.
Lumea lui se afla în versuri închise în cercuri ruginite de timp și durere,și nu a mai ținut cont de timp,spațiu sau alte lucruri grotești,cum ar fi zgomotul infernal pe care oamenii,dacă așa se puteau numi,îl făceau cu atâta însuflețire.
Bacovia părea o pată neagră și urâtă,pe un material catifelat și colorat,dar poetului simbolist nu-i păsa...
Prezența lui nu era prea observată de lumea strânsă în număr mare,și nici nu-l deranja,ba dimpotrivă,cu cât intra sau pleca fără să fie băgat în seamă,cu atât mai bine.
Deci se ridică greoi de la masă,adunându-și foile,și cu pași rapizi ,cu umerii aplecați,cu privirea pierdută într-un alt spațiu,ieși în ploaia fină și tomnatică.ce cădea peste el precum o alinare a ființei lui.
Trăsuri treceau cu rapiditate pe lângă el,caii nechezându-și nemuțumirea față de birijari tâmpiți ce obligau bietele animale să grăbească pasul,printr-un bici usturător de piele.
Gerorge Bacovia se opri în loc,observând un sărac,îmbrăcat ca vai și amar,într-un colț,de sub un balcon de piatră,cum își dormea timpul cumplit,având picioarele goale și vinete de frig.
Poetul oftă adânc,gândindu-se la cruda viață ce lovește nemiloasă cu un bici otrăvitor,nimerindu-le oamenilor unde doare cel mai rău.
Și oare de ce?Sunt întrebări care nu necesită un răspuns,golite,părăsite de ele,cele retorice.
Își întoarse privirea în altă parte,mergând încet,continuându-și durerosul drum spre casă,unde propia lui umbră îi ține companie.Condamnat la o singurătate eternă,în care întunericul,plumbul,poezia și mizeria îi sunt prieteni loiali.
Se uită în sus,și a observat „Amurgul lui violet”,norii grei și purpurii cu noanțe de albastru,era cât se poate de aglomerați pe cerul nopții,parcă plângându-le oamenilor soarta.
George schiță un zâmbet ironic,gândindu-se ca vremea aceea era precum viața sa;natura a subliniat-o și a imitat-o la perfecție.
Își reîncepu mersul greoi și apăsat spre locuința lui „Lacustră” cum o numea,deșii nu se afla pe nici o apă,doar în ființa lui auzea cum ploaia putrezește totul în jur.
Mai merse o bucată de drum,în același ritm,trecând pe lângă un parc pustiu,umblu cu felinare ruginite și pârâvite ce luminau vag cărările și băncile din lemn putred.
Poetului,ceva îi atrase atenția.Un felinar singuratic,stătea pe marginea unui iaz mâlos,aplecat parcă sub greutatea ruginii depuse.
Acesta merse interesat la acel obiect de iluminat și puse palma stângă pe metalul uzat.Răceala și umezeala o simți până în măduva spinării.
Își închise ochii,ascultând în liniște cum picăturii reci de ploaie,se revărsau peste tot.
În mintea lui obosită îi veni un chip de fată tânără și frumoasă.Una cu piele fină și roză precum petalele curate de trandafir proaspăt răsărit,ochii mari și frumoși,părul lung mătăsos până la brâu.
Fata din mintea bătrânului poet,cânta talentat la un clavecir,cu un zâmbet molipsitor și ochii îi radiau de fericire.După o secundă,fata era căzută pe jos,iar clavecirul pătat cu picături rubinii și calzi,umplea locul și întunericul,mintea poetului.
Acesta își deschise ochii înlăcrimați și reîncepu lungul drum spre casă,presărat cu înjungheri în inimă și în amintiri neuitate,înscrise cât mai clare în minte.
Pustietatea singurătății era apăsătoare,nedescrisă,neînțeleasă de nimeni,numai de el,de acel poet stors de Divinitate,scuipat de soartă,lovit cu durerea eternității singuratice.
Ajuns acasă,în acel întuneric familiar,sfâșietor și tăcerea mormântală ce parcă țipa.Gerorge Bacovia se așeză pe pat în așteptarea zorilor ce va să vină din nou.O rutină,viața poetului era precum cercuri ruginite.Se trezea singur,dormea singur,doar alinarea versurilor îi mai liniștea inima.
Privea nesfârșitul întuneric din cameră,dar o intuiție îl apăsă mai rău decât plumbul ființei lui.
Din intuiție se transformă într-o amorțeală neobișnuită.Aproape că nu vedea nimic,doar lumina de la fereastră,ce reflecta lumina portocalie a felinarelor.
Dar lumina pălea încetul cu încetul,iar amorțeala stranie îl cuprinsese și mai mult.
Zâmbi pentru ulima oară,și trecu fericit în neființă.

::Arta de-a fi luat de prost::

Sincer nu știu cum aș putea începe a așterne niște cuvinte care nu se pot exprima,cuvinte ce refuză să fie văzute,citite,înțelese.Nici eu nu înțeleg prea bine arta cuvintlor,dar înțeleg ceva extrem de bine și anume arta de-a fi fraier.

Sună urât cuvântul fraier?Da sună,cel puțin pentru mine,în dex,cuvântul fraier înseamnă prost, care nu știe să se descurce, să profite (într-o anumită împrejurare). [Pr.: fra-ier] – Din germ. Freier „pretendent (la mâna cuiva)”.Vreau să subliniez fraza Fraier pretendent(la mâna cuiva)

Acum,e blogul meu,deci singurul fraier ce plutește pe aici,și scrie cuvintele „ăștea”,apăsând atât de mult pe taste,încât se miră că nu vor zbura de la locul lor,sunt eu,persoana mea și cu mine.

De ce aș fi fraier pretendent?Cum altfel să fiu dacă încetul cu încetul ori ce ușă la care speram că va rămâne deschisă se închide,cum să fiu altfel dacă ori ce persoană ce îmi zâmbea călduros și îmi zicea că va fi tot timpul alături,dispare,și își aprinde o umbrelă roză făcându-se că plouă cu găleata..

Cume  să fi luat de fraier?Nimic mai simplu...Știu sigur că nu sunt singurul caz din lumea asta de peste 5 miliarde de oameni,dar nu mă interesează alți fraieri când mă știu pe mine cu ale mele.

Speranța moare ultima.Adevărat,dar ce se întâmplă când speranța se grăbește să iese din orizontul tău?...

Questa e la vita,spune italianul...

Balada Catedralei Luminoase-3-

I

 

Pe piscul muntelui colțuros și,după multe dovezi clare,foarte periculos,era construită o catedrală.

Muntele nu putea fi excaladat de nici o persoană în viață,fie ea un aventurier oarecare gata pentru ori ce risc la înălțime,sau de o persoană expertă alpinistă ce viața se împărțea în munte și în munte.

La poalele muntelui crescuse periculos o junglă,alcătuită în mare parte de iedere-otrăvitoare,plante carnivore,liane ucigașe,ce-ți puteau fura viața într-un mod cât se poate de violent,și în plus dacă printr-un miracol încă îți pulsa inima,și ai fost destul de norocos să treci de Jungla Morții Verzi,descopereai stupefiat ca nu puteai absolut deloc să te cațeri pe acel munte.Era precum un perete  plat,până la 10 metri înălțime,de acolo în sus urmau cele 7 cărări ce porneau din același loc în care un stejar bătrân și falnic își avea locașul,iar 6 dintre drumurile muntelui duceau doar într-o singură direcție,și anume la pierzanie.Doar un singur drum era cel bun,unde ajungeai în siguranță la locașul sfânt din vârf.

Catedrala Luminii,numită de localnicii satului Milv,din apropierea muntelui,se afla pe munte de când lumea,iar la căderea nopții aceasta lumina precum un far în porturile maritime.Lucrul cel mai straniu era că nimeni nu știa să fie un preot sau călugări înăuntru.Mulți oameni spuneau că pe acolo se afla poarta către Rai și numai dacă decedai,sufletul tău ajungea pe cele 7 cărări,iar dacă în viață erai un om bun,alegeai calea cu ușurință,și dacă nu,una dintre cărările greșite te ducea direct în Iad.De aceea nimeni nu putea ajunge la ea,Catedrala Luminoasă.

Auzind această povestire,unul dintre tinerii de la masă începu să bufnească neîncrezător.

-Și vreți să spuneți că nimeni nu poate ajunge la Catedrală?

-Da domnișoară,nimeni nu a ajuns până la Catedrala Luminoasă.Cei ce au încercat,au murit.

Fata părea în al nouălea cer după acea legend despre misterioasa catedrală slovachiană de pe vârful muntelui,imposibil de escaladat.Și brusc,fără vreun semnal,Abby,fata foarte interesată de balada bătrânească,se ridică în picioare întrerupându-și un coleg dintr-o povestire.

-Am o idee.Ce-ar fi să fim noi cei calcă legenda în picioare,și să descopere adevărul despre Catedrala aceasta luminoasă.

Mulți dintre studenții americani o priviră cu gura căscată ca și cum se îndoiau de sănătatea mintală a colegei lor,în schimb partea de tineri britanici se arătau interesați,și începură să șușotească prinrte ei entuziasmați.

-Domnișoară nu se pote!V-am spus,mulți au murit încercând.

-Îs doar niște legende.Noi,arătând spre cei 10 din încăpere,vom desluși acest mister și veți vedea că vom putea fi în Catedrală.Legenda dumneavoastră e doar o poveste de speriat copii mici să nu se apropie de munte.Bun,acum să trecem la votat.Cine e de accord ca mâine la prima oră să mergem la Catedrala Luminoasă,sus mâna.

9 din tineri ridicară mâna dornici de-a face pe Scooby Doo și gașca lui,în schimb un băiat din gașca americană refuză.Prietena lui îi ridică mâna în aer fără voia băiatului,dar nu comentă.

-Perfect,suntem toți.

Bătrânul slovac nu spuse nimic,ci își făcu cruce de îndrăzneala tinerilor vorbitori de limba engleză,cum încerca deșteptăciunea fragedă să încalce pericolul etic ce le era în față,doar pentru setae de aventură ce în final putea să le aduca pieirea.

 

II

 

A doua zi,dis de dimineață,capul ideii de-a merge la Catedrală,Abby,se trezi cu un zâmbet larg pe buze,și sări ca un iepure din pat,grăbindu-se să se aranjeze ca și cum îi era teamă că vor fi băieți frumoși pe munte,și o vor vedea ne- aranjată.Ea începu să se macheze într-un stil rebel,iar în camera ei intră pe ușă,fără să bată,April,prietena  ce-a mai bună.

-Ar trebui să îți faci un control mai des la psiholog,se pare că duci lipsă de multe.

Abby zâmbi la afirmația prietenei sale,și se întoarse precum o pisica la ea.

-Ei nah.Merg de două ori pe săptămâni,râse ea scurt.Și oricum tu tot timpul ziceai că ți-e dor de o aventură,o cățărare pe munte,să descoperi mistere,chestii de genu.

-Da,dar nu la Cuca Măcăii,în Slovacia,unde nu știm aproape nimic.

-Păi cele mai frumoase aventuri sunt acolo unde habar n-ai de nimic.Dragă,am venit în vacanță cei mai deștepți elevi,din State și Anglia.E ca și cum vom rescrie o istorie,vom apărea în cărți și la tv cu un titlu uriaș:Abby dezvaluie misterul alaturi de prietenii ei.

April începu să râdă,tușind ironic apoi i se adresă cu o voce sarcastică

-O mă scuzați doamna celebritate….Tu ești normală?!Fată,dacă vom muri,te voi omorî eu cu mâinile mele,în altă viață.

Abby râse și ea,și îi luă mâinile amicei ei.

-Te rog,hai să ne bucurăm de vacanță.Te rog,te rog,te rog,te rog,te rog,te rog…

-Bine!Numai nu mai fă fața aia.Și mișcă-ți fundul la masă,că slovacii ăștea ne încarcă la calorii de n-ai văzut.

  La micul-de-jun,toți tinerii mâncau în liniște fără să scoată un cuvânt.Poate și pentru că nu erau pregătiți pentru o aventură în mijlocul pustietății,undeva unde toată lumea îți garanta decesul instantaneu sau dureros.Ca și cum i-ai spune unei oi„du-te la abator,că vei avea parte de aventura vieții tale”,la care oaia„Be-he-he-he-ton”,cam așa stă cazul lor.Cu toate acestea nici nu se retrăgea vreunul din planul plecării pe muntele cu pricina,unde stătea Catedrala misterioasă cocoțată,de parcă arhitectul a fost beat când a proiectat-o,dacă ar fi proiectat un arhitect.

April era atentă la cei din jurul mesei,analizându-le mutrele încordate,parcă auzind gândurile lor ascunse și simțindu-le pofta de aventură.Poftă,ce într-un fel sau altul o avea și ea,dar nu atât de pasional precum amica ei.În partea ei stângă simțea cum se spărgeau valuri de gheață,venind de la icebeargul Abby,care vroia un singur lucru;să bată legenda Catedralei Luminoase,și să demonstreze că miturile nu sunt precum realitatea,un hobby de-al ei cât se poate de stupid și interesant în același timp,după părerea lui April.Și pe lângă asta să fie lăudată de o lume întreagă;oare nu se numește egoism?

  Dar alte gânduri îi veneau treptat lui April,una mai credibilă decât următoarea.Faptul că săteanul slovac a vorbit cât se poate de serios de pericolele ce se aflau pe drumul spre Catedrală,despre imposibilitatea de cățărare a unui om pe stâncă până la stejarul bătrân,plus alte capcane,îi treziră sentimentul de neliniște interioară,și începea să creadă că se vor aventura într-o mare prostie ce implică viața lor.

Bineînțeles că aceste gânduri de pericolele existente,au fost spulberate în momentul când Abby se ridică în picioare,și zise cu o însuflețire nemaiîntâlnită:

-Haideți să deslușim misterul.

Toți se ridicară,afișând nerăbdarea și câte un zâmbet ici colo,dând toți să iasă din casă.

Când April dădu să facă același lucru precum colegii ei vorbitori de engleză,simți cum cineva îi luase brusc umărul drept,destul de ferm dar și brutal în același timp,iar fata tresări.Se întoarse cu sprâncenele ridicate,curioasă să vadă cine o speriase,și o observă pe femeia slovacului gazdă,o femeie cu ochi violeți aprinși,ce îi zâmbea călduros și îi puse în mână o cruciuliță de lemn,bulversând-o de tot pe April.Dar nu comentă sau să nu accepte acel cadou,dacă dar se poate numi,ci își văzu mai departe de drum,fugind repede lângă Abby,care era mai mult decât entuziasmată.

-Ce-ai acolo?întrebă ea,văzând că April puse la gât lănțișorul cu cruciulița unde atârna un Hristos de lemn cioplit.

-Nimic.Un talisman.

-Nu ai nevoie de așa ceva April.Doar o minte ascuțită,ăla e adevăratul talisman al omului.

-Așa ca tine nu?zise April cât se poate de ironic,dar spre surprinderea ei,Abby îi confirmă cât se poate de serios,nedepistând ironia din întrebarea adresată.

-Da..așa ca mine.

  Afirmația aceasta o făcu pe April să înceapă o îndoială,cu privire la prietena ei americancă,dacă mai era în toare mințiile posibile.

Gașca era tot într-o veselie,deoarece spuneau multe bancuri,râdeau formând ecorui in toată natura ce-i înconjura(singura ființă ce nu le ținea isonul era April,care a căzut pe gânduri),întreptând-se bucuroși de parcă mergeau la o petrecere,spre intrarea Junglei Morții Verzi.

Lângă tineri,un râu își făcea loc pe lângă pietre și bușteni prăvăliți,iar acest râu le tăia brusc calea ,la un moment dat,dar aceștea au răsuflat ușurați,deoarece o punte îi ajuta să ajungă la munte.Lângă punte era „plantat”un stâlp cu o plăcuță ruginie,având un avertisment pe limba locală.

-Andrew,tradu-ne.Tu ști ca fraierul slovacă.

Băiatul cu numele de Andrew,se strâmbă la amicul lui,și se apropie de punte încercând să citească scrisul.

-Scrie ceva de genu...„Feriți-vă,cel ce se va apropia de locul sacru,va pieri printr-o moarte dureroasă”

Abby începu să râdă zgomotos ,ca și cum Andrew spuse un banc destul de amuzant,încât Abby nu se mai putea opri din râs,și era destul de ciudat.

-Legende,mituri,ce mă amuză..Pe bune,ar putea să pună și ei.Atențe,câine rău,era altceva.

Dar April era pe partea cealaltă.Nu găsea nimic hilar în avertismentul slovac scris pe acea plăcuță,ba dimpotrivă,îi se părea chiar grotesc.

-Hai să înaintăm,nu vă mai luați după toate prostiile.

  Și astfel Abby își continuă drumul neîntrerupt,iar ceilalți o urmăreau precum niște oi ce se duc toți la pierzanie,fără să-și dea seama.April rămase ațintită asupra muntelui,luând crucea de lemn în mână și închise ochii,rugându-se ca totul să fie bine.

-Mișcă-ți fundul April,până nu țil mișcă vreun urs.

La afirmația prea hazlie,a lui Abby,April fugi spre ei,încercând să nu mai rămână în urmă deșii presimțea clar că ceva nu era în regulă.Poate și pentru că acel crucifix vibra într-un mod straniu.

Ajunsă lângă ei,respiră adânc de câteva ori,deoarece cei 10 tineri se aflau în fața Jungelei acelei letale,și deci aici începeau problemele,lucru neobservat și ignorat cu stupizenie de către Abby.

-Bun,ce mai așteptăm,să intrăm.

-Ăăăă,Abby,ești sigură?

-April,ești proastă?Normal că da,doar nu am venit aici doar să ne uităm la junglă ce verde e,nu?Sau ce?Te-au speriat legendele?

Ceilalți râseră răutăcios,la afirmația tăioasă a lui Abby.April nu reacționă în nici un fel,și se mulțumi să tacă,înainte să facă ceva greșit.

Abby se strâmbă încet spre ceilalți și o apucă brusc de mână pe prietena ei cu crucifixul la gât,intrând în pădure.

Era o ceață lăptoasă,iar plantele și copacii extrem de înați alcătuiau pădurea,încât ți-era imposibil să vezi albastrul cerului.O potecă în față,sugera drumul spre munte.

-Vezi,nu ni se întâmplă nimic..

Dar deabea încheie propoziția,că unul dintre ei începu să strige cu un sunet sfâșâietor,ca și cum cineva a zgâriat o tablă.

-Mathew!!

Băiatul cu numele de Mathew atârna la 3 metri înălțime,cu capul în jos,ținut de un picior de o liană.Aceea liană,începu să se încolăcească rapid în jurul trupului,precum un șarpe anaconda și verde înfloritoare.Toți priveau îngroziți cum băiatul mai respira pentru ultima oară,înainte să fie compelt acoperit de liană cu frunze cât palma de late.Ceilalți se înbulziră unii în alții,încercând să scape de celelalte plante ce veneau fuga după carne de om.Abby o împinse pe April,în încercarea ei de-a fugi,iar în fața fetei era deja o liană cu spini pregătită  să o înhațe și să-i șteargă ori ce urmă posibilă.Fata înlemni instantaneu când planta se repezi să o agațe,dar un țipăt sfâșâietor a făcut-o să tresare puternic și să țipe și ea,când observă că în fața ei un alt băiat era suspendat cu un picior în aer de plantă,și el apucă să strige:

-Fugi!April,salvează-i!

Și restul e istorie,deoarece a foat acoperit de liana cu spini.April deja era pe urmele celorlalți deșii nu îi vedea la orizont,numai plantele care încercau fără succes să o agațe de picior.

Și se vedea o pâclă de lumină salvatoare.Fugea cât o țineau picioare.Pâcla se apropia.Crucifixul ustura,precum un fier încins...Lumină...lumină..

III

-Acum se vine?Bine că te-ai gândit să ni te alături,zise răutăcios Abby,când a zărit-o pe April fugind ca nebuna din junglă,și nimeri la poalele muntelui.

-A..scu...scuză-mă că ...nu am vrut ..să fiu mâncată de vie!zise ironic fata,deabea mai putând respira.

Și se înalță din statul în genunchi,din cauza atletismului pe care l-a practicat involunatar,și observă un perete pur și simplu plat și gri.

-Deci,cine are idee cum să trecem de ăsta?zise nerăbdătoare Abby,uitându-se urât la toți,sperând ca cineva să vină cu o idee strălucitoare.

O observă pe Melany cum plângea în hohote,o fată destul de sensibilă,din gangul britanicilor.

-Ce plângi fato?!Ce te-a apucat?

-Mathew!A...a..murit..mâncat..

-Uităl!Acum avem alte chestii mai importante decât un căcat din ăsta..

April se enervă și mai tare,dar nu zise nimic,ci a preferat să înghită înjurăturile care veneau pe gură,și atunci se încruntă,observând schimbăriile fizice ale lui Abby.Avea fața albă ca de ceară,cu cearcăne violeți ce te loveau în ochi din prima.Privirea răutăcioasă,iar la frunte păruse că se lovise de două ori cu capul de un copac,deoarece două cucuie erau destul de vizibile.Pe scurt avea o alură cadavrică,de speriat.

-Uite!strigă Andrew dintr-o dată,o plăcuță.

April fugi repede la ea,ca restul,și băiatul cunoscător de limba slovacă,începu să citească.

-„Numai credința îți arată pașii călăuzitori”

La această afirmare,Abby înebunise.

-CE?!ASTA E TOT?CE CREDINȚA LUI PEȘTE TREBUIE SĂ CREDEM,CE...

-TACI!țipă April,răbufnind.Calmează-te,și calmați-vă,știu eu ce înseamnă.

Tinerii și-au ridicat o sprânceană fiind foarte sceptici în privința fetei.

-Tot ce trebuie să facem este să avem încredere în noi,să fim puternici și să vizualizăm acele trepte.

Cum se aștepta,unii dintre ei(printre care și Abby)începură să chicotească.April se întoarse pe călcâii și merse glonț la perete.Puse mâna pe el,și închise ochii respirând adânc,iar crucifixul de la gât a început din nou să vibreze.

-Cum ai făcut asta?auzi vocea de gelozie a lui Abby.

Își deschise ochii și a observat mulțumită de sine,că în fața ei,și până sus de tot,au apărut adâncituri crestate în piatră,dar apoi au dispărut.

-CE NAIBA?!?

April se întoarse zâmbind,singura care făcea lucrul ăsta,deoarece ceilalți erau departe de-a fi entuziasmați.

-Tot ce trebuie să facem,este să avem încredere în noi,să închidem ochii și să le vedem cu mintea.Cine va deschide  ochii s-au se îndoiește,ele se vor închide.

Degeaba a explicat ea cum și ce,deoarece pe fețele celorlalți se citea semnul întrebării.

-Ușor,spuse Abby,trecând în viteză pe lângă April împingând-o.

Ajunsă la perete,închise ochii și respiră adânc,iar ceilalți rămaseră cu gura largă,când a văzut-o pe Abby cățărându-se pe un perete plat,și mergea destul de repede.

-Vedeți?Ea le vede cu ochii minți,cu încredere..

-Nu o să putem face asta,zise speriată Melany.

April veni lângă ea,și îi luă mâinile în ale sale.

-Ba vei putea,eu am încredere în tine,da?Hai cu mine.

Iar fetele au mers și ele,urmate de restul cinci,la peretele de munte.April îi zâmbi călduros în timp ce închise ochii.Le vedea clar,cescăturile în piatră,și își puse mână în unul dintre ele,apoi cu un picior,și așa încet începe să se cațere,zâmbind că era așa ușor.

-Melany,le vezi?Ai reușit?

-Da e ok,numai că mi-e frică.

-Stai calmă,respiră adânc și înalțăte.Ceilalți?

Restul echipei au bombănit în semn afirmativ.Nu știa de ce,dar i se părea cel mai distractiv lucru posibil,avea atât de mulă încredere în ea,încât acele crăpături deveanau tot mai largi.Oare Abby unde se afla?Clar a ajuns departe,în fața lor,și ce era cu acel chip demonic?Dar nu își mai contiună șirul gândurilor,căci auzi un țipăt sfâșâietor.

-MELANY?!

-MĂ STRÂNG,AM RĂMAS BLOCATĂ...AU!!

-Respiră,ai încredere în tine,se închid dacă nu faci asta..

-Nu pot..

-Ba poți..

Iar April se uită în jos,și era cât pe acee să deschidă ochii.Uimitor ce vedea cu ochii minții.Jos de tot era un hău negru imens,totul avea o paloare albăstruie,iar ceilalți erau goi,și o aură ciudată pulsa în jurul lor,Melany era puțin mai jos de ea, iar crustele erau încleștate în jurul mâinilor,așa de tare încât a început să-i șiroiască șângele rubiniu.

-Melany!!!CREZI ÎN TINE!

În momentul acela,fata deschise ochii și a dispărut dintr-o dată,ca și cum s-ar fi teleportat,dar în schimb auzi țipătul ei neajutorat cum se stingea în cădere.April își ținea ochii cât se poate de strânși deoarece risca să-i deschidă și să cadă și ea.

Ceilalți erau foarte sus,încât nu și-au dat seama ce se întâmplă,dar li se observau aura alburie,ce pulsa ușor.April începu să plângă,și deja simțea cum crustele stâncii se micșorau blocându-i mâna.Crucifixul tremura puternic,și se bălăngănea la gât,ca și cum era suflat de un vânt puternic.Cu un colț a atins stânca,iar astfel April își deschise ochii,dar în loc sa cadă în jos,a „căzut în sus”,adică urca într-un zbor foarte mare,ca și cum era catapultată.Începu să țipe speriată de ce se întâmpla,dar după câteva secunde,a dat cu fundul de pământ.

-În sfârșit ai venit.Mai aveam puțin și coboram după tine.Atunci să vezi dezastru.

 

IV

-Taci nenorocito că acum sar pe tine și te rup în bucăți,zise April ridicându-se toată tremurând de andrenalina încasată de pe urma zborlui.

Cei rămași,în total 7,o priveau cu milă combinată cu uimire,deoarece April și Abby deveneau total opuse una față de cealaltă.În timp ce April se uita cât se poate de urât la fosta ei prietenă ce-a mai bună,nu deduse unde se afla defapt.Jos de tot nu se mai vedea nimic,decât nori,deasupra capetelor cerul era deschis spre universul sacru,iar un soare roșiatic,se pregătea să iese din raza lor de orizont.Acolo,lângă ei,se afla un setjar noduros,cu frunze moarte și pământii,iar rădăcinile erau scoase afară.Copacul cel bătrân avea o gaură uriașă,iar lângă stătea o plăcuță.

După stejar se deschidea o cale,un drum,iar la mijloc,drumul se despărțea în 7 direcții diferite.Patru dintre ele urcau pe munte,iar trei dintre ele,coborau după muntele colțuros.

  Abby căscă de câteva ori,și se întoarse dezgustată în altă parte,pentru nu ai vedea fața fetei.Pe chipul angelic a lui April,se citea cu mare ușurință disprețul,lupta dusă,și mila față de cei sacrificați.

-Bun,acum?Nu putem merge toți odată pe cărări.

-Abby,ai răgușit?întrebă Andrew.

-Nu de ce?

-Ai voce ciudată.

-Poate,ziseră ceilalți.

April merse încet spre Andrew,și îl luă de mână.

-Hai cu mine.

-Unde mergeți?întrebă automat Abby,suspicioasă.

-Nu e treaba ta încuiat-o!

Și astfel April plecă încet spre stejar,vorbind cu el în șoaptă, cu o voce sugrumată de o durere sufletească,pe care fata o purta.

-Andrew,sfatul meu este să rămâi aici.Nu mai continua.Rămâi lângă stejar,nu aș suporta să mai pierd pe cineva drag.Noi doi am fost și rămânem prieteni buni,deci stai te rog aici.

-Nu știu ce să zic.Cine știe cât timp vă va lua..poate aștept la infinit.

-Nu fi ridicol Andrew.Te rog,fă-o pentru mine.

Băiatul încuvință din cap,și se trezi îmbrățișat de ea,lucru observat imediat de Abby care începu să râdă.

-Aha.Wow,ce percehe interesantă...Lăsa-ți dracului prostiile,și să mergem în continuare.Ne stă norocul în loc.Andrew fugi și citește pe plăcuță.

April se desprinse de băiat și îl privi cu ochii senini.Acesta rămase stupefiat de frumusețea lor,dar își reveni când Abby îi țipă mai tare numele.

-Bun..ăăă...scrie..:„Calea pe care o alegi,te va conduce spre al tău infinit”.

April se încruntă,încercând să gândească la rece.Calea pe care o alegi..clar se referă la cele 7 drumuri din fața lor...Infinit...Infinit..Catedrala Luninoasă nu este a infinitului,sau da?

-Ei?!Zi Einstein ce dracu trebuie să facem?

April nu o băgă în seamă ci se orientă asupra stejarului.Nu vedea nici un indiciu,nici o urmă ce ar putea să-i sugereze pe unde să meargă.Se întoarse spre ceilalți neputincioasă.

-Nu știu.Ideea este să ne alegem o cale și să mergem toți pe una.

-Așa?Pur și simplu?Deja nu mai cred că e doar o simplă legendă,ci un miracol prin faptul că suntem aici vii,nu suflete...

-Nenorocito!Din cauza ta suntem aici..

Abby nu o băgă în seamă pe April,ci se întinse de parcă tocmai se trezise.

-Acum,am o idee.Eu voi merge singură.Restul descurcați-vă,lingăilor.

Și cu această afirmație destul de clară și vulgară,fugi după stejar și în continuare lua la pas rapid primul drum,drept în față ce urca și intra într-o ceață.Nici un minut,și Abby a dispărut.Unul dintre ei se duse și el,dar..

-STAI!Nu o urmări,nu a ales calea care trebuie.

-De unde ști?

-Pur și simplu simt.

-Pur și simplu simți?

-Da,ascultați.Nu vedeți că târfa asta mică,ne-a condus la moarte?Nu-i pasă de noi.Îi pasă numai de ea,ca să câștige ea un joc neexistent fixat în capul ei.Gândiți-vă,dacă ne luăm după ea,unde credeți că ne va duce?Decât la pierzanie.

Pentru o clipă toți au tăcut,apoi Andrew o luă de după umeri pe April.

-Are dreptate.Din cauza lui Abby am pierdut trei prieteni,și nu mai putem pierde alții.Deci April ce e de făcut?

-Voi rămâneți aici!Mă duc după ea,pe altă cale.

-Ce?!Nici vorbă,mergem cu toți,nu te putem lăsa singură.

-Și dacă pățiți ceva?Nu uitați legenda,că doar o singură cale din cele șapte duce spre Catedrală.Și până acum s-a dovedit ca totul să fie real.

-Păi să rămânem toți aici așa aiurea...

-Doar Andrew va rămâne,zise hotărâta.Dacă voi doriți să vă aventurați în niște chestii necunoscute,treaba voastră.Eu trebuie să o opresc pe Abby până nu e prea târziu.

-Și atunci,cum facem?

-Păi,Andrew va rămâne aici.Și noi ne despărțim.Eu voi lua drumul ce coboară,restul cum vreți,puteți merge în grupuri,eu mă duc singură.Succes.

Și înainte să plece,îl pupă ușor pe Andrew pe obraz,și îi zâmbi.

-Ai grijă de tine,da?

-Și tu.

Se uită în urmă la ceilalți,cum o priveau cu un fel de regret în privirile lor,și le făcu un semn cu capul și urmă o cale care cobora în jos,spre o ceață neagră.

  În jurul ei totul vuia din cauza vântului montan,și cum mergea ea printre stânci,crucifixul de la gât se aprinse precum o lanternă,și fata putea să vadă în față.Nu știa de ce a ales cel mai greu și periculos drum,dar simțea puternic,că acesta o va duce la Catedrală înaintea lui Abby.

  Se auzea o voce în surdină,și astfel ea se opri din loc,respira adânc și închise ochii.Brusc ceața era risipită,și totul luminat,precum o alee însorită.Vedea în dreptul ei nori spumoși și albi,de aveai impulsul să sari în ei,ca în zăpadă.În față drumul începea să urce având trepte de piatră,se uită la ea,și se observă într-o rochie lungă,albă și vaporoasă.Ochii minți oare o înșela?Sau vedea altă față a cărări.Vocea se auzea în continuare dar mult mai melodioasă,o voce de femeie.Deschise ochii când își auzi numele,iar întunericul reveni,cu tot cu ceața neagră,iar vocea suna ca și cum cineva zgâria niște table.Așa că își închise ochii din nou,iar aleea însorită reveni.Merse cu încredere înainte,auzind vocea tot mai aproape și mai clară,cum îi striga numele.Urcă treptele de piatră,și brusc se afla pe o punte de piatră care traversa hăul de jos,înconjurat de nori.În față de tot revenea o parte din munte,și vârful lui,unde lângă,lumina ceva puternic.Era catedrala.Cu inima bătându-i cu putere înaintă,fără să se sperie că în stânga și în dreapta era cerul noros.Începea chiar să fugă în față când cineva puse mâna pe ea și fata se sperie deschizându-și ochii.Era noapte,cerul cu lună plină și stele,iar norii violeți gri,de desupt de punte se aglomerau.Fulgerele circulau dedesub,aruncând tunete asurzitoare,în față se vedea clar cum Catedrala lumina.

Se întoarse speriată și observă o femeie extrem de frumoasă îmbrăcată în alb,cu un păr bălai lăsat până jos.

-Ești..ești..

Ea zâmbi,și cu o voce foarte dulceagă,ea îi zise:

-Sunt?

-Ești o mendrea!

Mendreaua sau Iala începu să râdă melodios,încât o sperie și mai mult pe April.

-Ești deșteaptă.Venim cu mai multe denumiri,ca Iele,Mendrele,Sânzâiene,dar toate duc la aceleași lucruri.

-Cum Doamne Iartă-mă ești aici?

-Tu când închizi ochii vezi o lume însorită și fantastică.. o calitate de Mendrea,și nu permitem ca o muritoare să poată aibe o calitate de-a noastră.E din cauza crucii ce o porți la gât.Dă-o încoace.

-NU!

Și cu această  interjecție negativă,April fugi în față,dar Sânzâiana nu se lăsa cu una cu două și apăru din zbor în fața ei,precum un spirit,deșii părea foarte reală și foarte supărată.

-Nu încerca să scapi nesăbuit-o.Dă-mi crucifixul și atunci poate te vom lăsa în viață.

April o scuipă în față,dar când se întoarse deja erau încă 5 Iele.Toate arătând ca la Miss Univers.

-Nu ai unde să fugi..Dă-ne crucifixul!!

-Niciodată.

Crucea de la gât începea să o ardă,și ea căzu în genunchi.Una dintre mendrele scoase un pumnal argintiu pregătită să-i ia viața.Dar crucifixul o ardea atât de rău,încât nu mai putea respira.Puse mâna pe el,iar în momentul ăla ceva din zbor veni ca un fulger,și sânzâienele țipară înspăimântate,și fugiră în zbor.April simțea cum crucifixul începea să se răcească la gât,și era convinsă că dacă își va da tricoul jos,va vedea o cicatrice urâtă.Dar nu mai apucă să se gândească deoarece a fost luată dintr-o dată de cineva sau ceva în zbor.Începu să țipe și ea,dar se opri la scurt timp după aceea,deoarece a aterizat cu cineva,trecând podul.

Acel cineva era o ființă destul de pură,și fata rămase uimită cine era.

-A..Andrew?

Andrew îi zâmbea calm,fiind îmbrăcat într-un costum grec vechi,de războinic,având o sabie la încheietură.Din spate două aripi mari și albe se arcuiau frumos.Acesta și le lăsă jos,uitându-se cu compasiune la fată.

-Cum..ce?!

Ea nu mai înțelegea nimic.Știa că îl lăsase pe Andrew la stejar,dar acum era în fața ei,plus că mai avea și aripi.

-Liniștește-te April,și îți voi explica.

-Cum?!Te-am lăsat la stejar,cum de ai aripi?Cine ești defapt?

-Sunt arhanghel.

-Cum să fi arhanghel?Te cunosc de mic...și..

-Știu.Andrew Lewis pe care îl ști tu a murit de mult,chiar în somn,când ați zburat cu avionul.

-CE?!

-Șșșș mai încet,nu suntem singuri...Iar eu i-am luat înfățișarea pentru a fi lângă tine April.

-Cum?!De ce?!

-Nu vezi?Și altcineva a murit în avion,și anume Abby.A fost înlocuită de demonul  Behemoth,demonul lăcomiei.Eu am fost trimis să-l opresc.Încearcă să intre în Rai.

-Și ce legătură au toate astea cu mine?

-Tu ai fost înzestrată cu o intuiție bogată prin intermediul acelui crucifix.April,tu ai puterile tuturor creaturilor,dacă crucifixul dispare ești doar o simplă muritoare.

-Cum?!Și totuși de ce eu trebuie să o opresc pe Abby?

-Abby sau Behemoth trebuie oprit de un muritor.Demonii au mai încercat să pătrundă în Rai prin diverse portaluri de pe pământ,și un muritor înzestrat cu puteri supra-pământene s-a dus să-l oprească.Demonul Behemoth a ales-o pe Abby că știa de mersul vostru lângă Catedrala Luminoasă,și astfel eu m-am întruchipat în Andrew,și ți-am simțit puterea.Ai o aură specială.Și știam că tu trebuie să fi.Ce-a care ți-a dat crucifixul era doar o simplă fantasmă creată de mine.În realitate,acea femeie este blocată în Catedrală.Tu trebuie să oprești demonul Behemoth.

April era în plop și plopul în aer,în mare parte înțelegea despre ce era vorba,dar încă ținea uimirea în ea.De unde până unde?...Dar o teamă începu să se înstaleze în ea,încât începu să tremure.

-Nu te speria,zise Andrew –Arhanghel luându-i fața în mâini.Ești curajoasă,demnă de un arhanghel.Ești luptătoare știu că vei reu...

Dar nu mai continuă Arhanghelul,cea mai puternică treaptă a divinității,deoarece April s-a aruncat asupra buzelor lui,sărutându-l,și simțea cum un foc o mistuie în organism.Arhanghelul nu se împotrivi,ci o luă în brațe,sărutând-o mai cu foc.

În final April îi dădu drumul,căzând pe jos.Se simțea extrem de ciudat,parcă băuse un energizant,o licoare ce o făcea energică,sigură și foarte fericită.Andrew o ridică de pe jos,și îi zâmbi cu căldură.

-Iartă-mă,sunt o proastă...Doamne...

-Hei!Nu te scuza,nu este nimic.Aveai nevoie să îmi guști din puteri,nici o ființă vie sau supranaturală nu are voie să guste din divinitate,dar tu meriți deoarece ești deja un înger pe pământ.

Cu această afirmație,April era toată roșie la față,plecând privirea.Simți un sărut pe obraz,apoi vorbele lui calde.

-Te las acum să-ți continui misiunea April.Când vei avea nevoie de mine,doar strânge crucifixul.

Și cu această indicație,Andrew își luă zborul ca o săgeată,lăsând-o pe April să se uite lung după el.