Plimbarea Dendrologică: partea V

Vremea, de data aceasta a ținut cu plimbăreții duminicali, din parcul botanic. Mergând alene spre fosta gară C.F.R., era atât de plăcut să simt briza dimineții de vară, pe chipul meu copilăresc, la unison cu păsăriile certărețe care nu-și mai conteneau ariile lor divine.  Observ și de data aceasta nori extraordinari de estetici, dar ascunzând ceva de rău augur, dat fiind că scăpărau frânghii electrice, iar sunetele sale se amplificau pe măsură ce stăpâneau tot orașul.

Dar efectiv am ignorant sunetele,  zâmbind Mamei Naturi  în ale sale talente artistice. Ajuns în gară, am rămas uimit să constat că de data asta erau hunedoreni cât să ocupe două vagoane, față de Duminica precedent când ironia și-a făcut de cap printre noi, furându-ne 20 de oameni; de data aceasta ne-a înapoiat  cei 20 de plimbăreți, plus ca un premiu de consolare, ni s-au mai adăugat încă 6 persoane. Copilași neastâmpărați, adolescenți cu mintea-n aer și tineri zâmbitori, toți am pornit spre orașul Simeria.

Pe tren, zarvă mare nu s-a făcut, dat fiind că fiecare se alăturase unui grupuleț, iar eu am fost mulțumit să mă alătur unor doi camarazi perfect de-o vorbă și plimbare. Gonind spre Simeria, vremea nu este avară, păstrându-și zâmbetul cald. Ajunși pe peronul simerian, constat că este o oarecum „ tradiție” în a păși înafara trenului fără ca acesta să se oprească, iar de astă dată o fată gotică a respectat împiedicatul pe peron, urmașă a altui plimbăreț de altă dată, care s-a rostogolit de-a propiu, deși în mod sănătos, călătorii ar trebui să pășească pe peron  în momentul ce trenul își oprește roțiile, altminteri, înafara unei zgârieturi, sportul acesta extrem ar putea costa foarte scump, un picior sau propia viață.

Revenit la plimbare, mergem alene spre parcul verde, bucurândune de soare, și de băuturiile pe care lumea și le-a însușit de la popasul cu alimente, pe scurt un magazine. În parc, ne întâlnim cu restul tovarășiilor de mers pe alei, și astfel grupul este complet. Un moment foarte frumos s-a înfăptuit  când unul dintre plimbăreți a fost sărbătorit de întregul grup, cu imnul cunoscut, La mulți ani, și astfel am pornit spre parc.

Am uitat să menționez, că printre pădurea de picioare omenești se strecurau energic, trei canini albi-aurii, din rasa golden, ce în goanna lor nebună  îți căutai o creangă în cazul în care acești minunăței nu puneau frână. Goldănii, parcul, era raiul lor, întinzându-se peste tot, chiar și unde balta era mai mare și murdară, alergând mai mult ca fericiți, priviți fără de nici o păsare sau invidie, prin ochii cățelului Sebastian, care prefera să fie inclus în grupul nostru  de plimbăreți.

Plimbarea a durat ceva, lumea opriindu-se în a dezgusta fructele parcului, precum murele sau frăguțele și astfel am ajuns și la vestitul Popas Bătrân. Eu, împreună  cu un bun amic de-al meu, ne-am hotărât să improvizăm o bancă pentru a ne mai trage oful, și astfel am creat una. Bubuituriile începeau din nou să fie auzite dinspre Deva, și imaginea cu acel grup mare alergând prin tunete și ploaie, mi-a venit în minte, și astfel ne-am continuat drumul.

Ajunși sus, la clădirea principal, a urmat poza de grup, și ca deobicei, după aceea toți s-au împrăștiat.

Ajunși înapoi pe peron, foamea efectiv mă tortura, și astfel am rezolvat și această problem, mâncând o „ chestier” pusă la presă, cu ceva salată…