(...)„ Simt că explodez... zilele acestea au fost o cruce prea grea de suportat, de cărat pentru mine, un fiasco total, un calvar negru. În privirea mea mereu stătea Sebastian, pe unde mergeam, intrat, cu cine vorbeam, chipul său îmi apărea, simțeam că înebunesc! Am renunțat la tot, la locul de muncă, iar acum vreau pur și simplu să îmi iau creionul tocit și să trasez o linie apăsată și groasă pe fila vieții, și să încep să-mi scriu un nou destin, unul în care și eu mai contez pentru mine.
Prioritatea mea principală este să-i dau de urmă lui Sebică, dar deasemenea vreau să mai dau de urma mea, m-am uitat undeva pe o stradă întunecată; am și eu o viață de trăit! Am și eu vise la care să aspir, speranțe...
Acum stau tăcută în gara oarecum pustie și prăfuită a Devei, uitându-mă impasibilă la trecătorii cu bagaje în mână, ce își lungesc gâturile după trenurile care întârzie să apară, cei ce se grăbesc spre destinații lungi, încârcate cu kilometri întregi.
Recunosc, îmi trebuie ajutor, nu l-am strigat până acum, gândindu-mă că pot să fac curat după mine, dar mizeria deja s-a acumulat prea mult, ajungând un munte, sunt blocată după el.
Și voi pleca, voi încerca să refac drumul distrugerii mele, de unde totul a început.”
Sorana închise caiețelul ei verde cu notițe, și îl puse înapoi cu grijă în ghiozdan. Oftă de câteva ori din adâncul plămânilor, uitându-se în jur, dând neatentă și nerăbdătoare din picior. Gara deveană era oarecum pustie la acea oră serală. Câțiva copilași creoli, se jucau ceva mai la îndepărtare pe șinele încinse de vară.
Fata se gândi cu nostalgie că în zilele care proaspăt au trecut, ușor, ușor, își închidea porțile propiei ei vieți... vroia una nou, nouță.
- Bună străino, ce faci? zise Ionuț, apropiindu-se vesel de ea.
- Ionuț! Cum de m-ai găsit? spuse Sorana, ridicându-se brusc în picioare, șocată de apariția bruscă a băiatului.
- Hehe, nu te așteptai să dai de mine. Stai calmă că sunt singur, nu mi-am dus alaiu' după mine. Șezi o țâră să discutăm.
Prietenul glumeț al Anei luă loc relaxat pe băncuță. Sorana se așeză și ea, cu greutate, încă fiind temătoare.
- Cum de ai știut că-s aici? întrebă Sorana uimită.
- Suntem tăt în județul HD, nu? Nu uita că-i cam mic. Am un precen ce lucrează pe aici la taxiuri. Unu care era în limbă după tine. Te-a recunoscut dintr-o mie și mi-a zis. Iar eu băiat bun ce mis, veni într-o fugă din Hunedoara să văd ce faci.
- Ana știe?
- Nimeni nu știe, înafar' de mine, știe doar că ai plecat din Hunedoara. Deci care-i baiu? De ce te hotărâși brusc să ne părăsești?
Sorana îi era extrem de recunoscătoare băiatului că nu a dat anunț în ziar referitor la locația ei. Ionuț, înafara aparenței de mic sătean și un mic bufon, era și un as valoros în mânecă dacă îl aveai ca prieten.
- Mă, nu știu ce să zic. Zilele ăștea pentru mine au fost groaznice și... stranii! Simt efectiv că nu mai pot face față. Vreau pur și simplu să schimb totu'!
- Dară nu pleci în altă țară, nu?
- Nu, nici vorbă. Plec înapoi în Sibiu, îi zâmbi fata, ceva mai relaxată.
Ionuț îi zîmbi și el, aprinzându-și o țigară, iar fumul îl trase în piept cu poftă odată cu un oftat, uitându-se la un marfar ce trecea în viteză prin gară, iar Sorana simțea vibrația până în vârful capului, zărindu-l cum se îndepărtează pe șine. După ce a dispărut din câmpul lor vizual, Ionuț mai trase din țigară apoi se întoarse spre Sorana.
- Mă, eu amu n-o să-ți zic să rămâi, sau că faci o greșeală, prostii din ăștea; tu ști cel mai bine și dacă chiar simți asta, atunci Sorană, tot respectu', încheie el, bătând-o pe picior, stingându-și țigara.
- Mulțam Ionuț. Cu Ana? Cum mai e?
- E foc și pară că plecași fără să-i dai un semn.
- Va înțelege ea la un moment dat.
- Așa e.
-„ Trenul InterRegio cu numărul 1973 va sosi în stație la linia 2. Trenul va opri în stațiile: Simeria, Orăștie, Șibot, Vințu-De-Jos, Sibiu. Și circulă fără oprire, până la Simeria, vă rugăm feri-ți linia!” se auzi vocea tărăgănată a unui bărbat în difuzoare.
- Se pare că îmi sosește trenul, zise fata ridicându-se mai greu decât când se așezase la venirea lui Ionuț, luându-și bagajele.
- Lasă-mă să te ajut, zise Ionuț, luând din mâna ei un troller greoi.
- Mulțumesc.
Din îndepărtare se putea auzi sirena trenului, care se apropia cu viteză. Sorana simțea niște emoții ca și acum doi ani când a plecat prima oară spre Sibiu, doar că de data aceea erau mult mai accentuate.
- Mă Sora, să ai mare grijă de tine, și apoi sper că decizia ta să fie dară una bună, spuse Ionuț zâmbindu-i cu călduă fetei, care era palidă la față.
- Mersi mult Ionuț. Ai grijă de Ana te rog din partea mea.
Cei doi se îmbrățișară călduros, Ionuț bătând-o ușor pe spate; pe fata blondă o bufni plânsul.
- Mno drace! Da ce te apucă? glumi Ionuț.
- Nu știu. Mi greu că trebuie să plec așa...
- Lasă că cine știe ce viață faină te așteaptă.
- Mda, una de solitudine, spuse fata, ștergându-și lacrimile.
- Oi fi eu mai țăran, spuse Ionuț sincer și zâmbind, în timp ce trenul se opri în stație cu un scârțâit de dărâma și cetatea Devei, dar un lucru îl știu sigur.
- Care? Spuse fata cu ochii roșii.
- Viața îți trântește în cale lucruri la care nu te aștepți. Amu cine știe, poate dai de Sebi.
- Să te audă Dumnezeu Ionuțe!
Câteva persoane se urcară în el, având doar două vagoane albastre, de unde vopseaua era crăpată pe alocuri.
- Mna ai grijă de tine. O perioadă calmează-te, apoi mai vino și tu pe acasă. Nu uita mândră, că aci ai preceni adevărați.
- Așa e. Mersi mult că ai venit, chiar aveam nevoie de un prieten ca tine.
- Te pup, ceau și drum bun!
- Ceau Ionuțe.
În spatele Soranei, care încă rămase pe peron, apăru un conductor evident deranjat.
- Ce faci domnișoară? Te sui sau ce? Stă trenul după tine? zise el aspru și iritat.
- Da, mă scuza-ți! zise fata rușinată, care tresărise când îi vorbi conductorul.
Capitolul III
- Pădurea Tainelor-
Sorana se chinui să își urce valiza în tren, dar îi sări imediat conductorul în ajutor, punându-i, fără să fie atent, bagajul pe picior. Fata scoase un „ Au!” și își frecă locul accidentat.
- Hai domnișoară, găsește-ți dracului locul odată, mai spuse conductorul pe un ton obraznic încât Sorana nu mai rezistă.
- Auzi-ți, am o întrebare. Dar frumos nu se poate vorbi? zise ea, înroșindu-se de furie.
- Hai domnișoară, nu mai fă pe deșteapta cu mine! Du-te și ia un loc! zise conductorul, fluturându-și mâna în aer nerăbdător.
- Da așa e, n-am cu cine! Mai zise fata, mai mult pentru ea, mergând pe holul unde se aflau compartimentele.
Locul său îl avea chiar în primul vagon unde se suise ea, locul 3 și surprinzător era faptul că nu vedea nici o țipenie de om. Oare numai ea mergea în Sibiu?
Intră într-un compartiment unde se aflau primele locuri și o izbi o căldură prăfuită a locașului, unde fereastra era înțepenită și deabea dacă zăreai prin petici, ceva afară. Dar mai observă că nu era singură. Un băiat tăcut, chiar și când Sorana a tras cu putere de ușa compartimentului, făcând zgomot, nu s-a mișcat deloc, având o glugă groasă și neagră trasă pe cap, iar fata se întreba dacă era zdravăn la creier, dat fiind că ea vroia să dea și pielea de pe ea jos la cât de cald era. Dar observă, când s-a așezat la locul ei de la ușă, că băiatul asculta muzică la căști. Trenul era în mișcare, oprindu-se în Simeria, iar Sorana încă se chinuia să își pună bagajul greoi sus. Se uită cu reproș la acel băiat neclintit, care putea să aibe bunul simț să o ajute, dar nu comentă nimic, preferând să-l străpungă cu privirea. Când trenul își reîncepu călătoria, din cauza zgâlțâituri, căzu pe jos cu tot cu bagaj.
- Băga-me-aș picioarele în tine bagaj! Dracu' m-a pus să încarc atâtea lucruri. De amar să-ți fie, aici te pun, zise ea cu năduf, punându-l pe scaunul gol din fața sa. Oftă de câteva ori, prinzându-și părul bălai într-o coadă de cal, și cotrobăi prin ghiozdan după caiețelul ei de suflet.
*
„ Stau aici și aștept enervată într-un fel, având ghinionul să nimeresc o companie statuie, care nici o mișcare nu face. Poate e decedat de mult, deși nu se observ muștele cum se învârt în jurul capului său acoperit. Dar lăsând asta la o parte, mă las purtată de viață, punându-mi în spate aripi grele de fier, și încă simt că sunt în picaj.
Sunt o ipocrită! Mi-am lăsat în urmă oameni dragi, persoane ce și-au încuiat încrederea în mine, iar eu ce am făcut? Le-am trădat încrederea, fugind ca un criminal. Și până la urmă ce am câștigat? Cu un bagaj ros și altul cântărind 5 tone, m-am suit într-un tren dărăpănat, care mă va duce spre o altă viață, ceva ce am abandonat acum 2 ani în urmă. Oare va mai fi la fel și de...”
- Biletele vă rog, spuse controlorul deschizând ușa cu forță, făcând-o pe Sorana să scape caiețelul. După ce l-a luat de pe jos, își băgă mâinile în buzunar după bilet, în timp ce conductorul se muta de pe un picior pe altul. Sorana se uită rapid pe el, și rămase cu el în mână, fiind crispată când observă că destinația de pe bilet era: Pădurea-Tainelor.
- Ce naiba? Mă scuza-ți, cred că e o greșeală de tipar, spuse fata întinzîndu-i biletul nedumerită.
Controlorul se uită la bilet mai atent, apoi la ea, apoi la bilet, după care la ea.
- Ce greșeală domnișoară vede-ți?
- Păi cum... e... e scris de la Deva la..., apoi spuse spre șoaptă, sunându-i și ei ridicol, Pădurea-Tainelor.
- Haide domnișoară, mai dă-o-n colo de treabă! Face-ți mișto de mine? Scrie negru pe alb Sibiu, ce mă-sa! zise el capsându-i biletul și aruncându-i-l în poală, apoi ieși.
Sorana se uită înapoi pe bilet, era Pădurea-Tainelor scris. Oare înebunise?
- Stai puțin, zise ea uitându-se cu reproș la băiatul respectiv. Nu ți-a verificat biletul! Nici măcar nu miști!
Trenul era în staționat în Șibot, iar fata enervată la culme că băiatul călătorea gratis, ieși pe hol, uitându-se după controlor, iar când nu dădu de el, intră înapoi în compartiment, și se așeză furioasă pe scaun; trenul se puse din nou în mișcare.
- Ochii formați văd dincolo de aparențe, se auzi o voce mieroasă de la fereastră. Pentru prima oară băiatul vorbi, făcând-o pe Sorana să-și întoarcă brusc capul.
- Ce vrei să zici cu asta? zise ea încă furioasă.
- Ce ochii tăi albaștri văd, altul nu mai vede, îi răspunse vocea, fără să miște un deget. Stătea în aceași poziție de când Sorana s-a urcat în tren.
- Nu știu cine ești, și ce vrei. Dar lasă-mă-n pace. De unde ști că am ochii albaștri, e întuneric înăuntru! Și de ce aș vedea eu lucruri pe care alții nu le văd?
Liniște. Vocea nu mai vorbi.
- Poți să-mi răspunzi înainte să îmbătrânesc?! zise ea autoritat, hotărâtă să se certe cu cineva, măcar așa își descărca tensiunea.
- Să spunem doar că... ai ochi formați, zise vocea tot melodioasă, calmă și adâncă.
Sorana pufni, încruntându-se și mai rău. Ochi formați?
- Mda, sunt mioapă, zise ea deloc interesată de afirmația persoanei de lângă fereastră.
Trenul încetinii din viteză, oprind în gara Vințu-De-Jos. Fata nu realiză că timpul a fugit atât de repede. Băiatul de la fereastră își dădu căștiile jos, mișcând pentru prima oară, întorcându-și capul ușor spre ea, având fața în întunecimea glugii. Pe Soarana o trecu un fior de groază.
- Ți-a plăcut viața? zise vocea, neschimbându-și tonul.
Sorana se uită urât la el, fiind din nou nedumerită.
- Ce vrei de la mine? Cine dracului ești?! De ce te-ar interesa viața mea? Zise ea nervoasă și speriată în același timp.
- Mă interesează cu mult mai mult decât credeai.
- Ști ce?! Până aici. Mă mut în alt compartiment! zise ea, sărind în picioare.
- Eu în locul tău aș sta aici... m-aș bucura de ultimele clipe.
- Ce vrea să însemne asta? zise ea și mai speriată, pregătită să îl atace în cazul în care vedea un cuțit în mâna sa.
Liniște. Capul se întoarse spre fereastră. Apoi Sorana auzi un țipăt sfâșâietor de femeie, apoi de mai mulți la un loc. Oamenii erau disperați din celelalte compartimente, auzi fragmente ca „ FUGI-ȚI, SĂRI-ȚI!” Sperietura pe care a tras-o se transformă în groază.
- CE SE ÎNTÂMPLĂ? Zise ea speriată, începând să se agite. Băiatul stătea nemișcat încă o dată.
Trenul suna din sirenă neîncetat, iar o altă sirenă se auzea în îndepărtare.
Sorana puse mâna pe ușă, încercând să o tragă dar era blocată. Se împinse cu totul în ea, simțind cum mâinile se răneau în metal, ne făcând față presiunii.
- CE SE ÎNTÂMPLĂ?! Strigă ea la băiat.
Acesta însă era neclintit. Fata fugi spre fereastră, ignorându-l, văzând oameni pe peron cum erau agitați și unii arătând cu degetul spre ceva din fața trenului. Soranei îi dădu lacrimile de groază, neștiind ce se întâmpla. Încercă fereastra și printr-un miracol se deschise, doar cât să-și scoată ea capul, și atunci află răspunsul.
Din capătul opus, pe aceași șină cu trenul, sosea un alt tren în flăcări, gonind cu viteză; în momentul acela ea încercă în disperare să tragă mai jos de fereastră, iar ciobitura mânerului îi intră adânc în piele, șiroindu-i sângele rubinu pe geamul murdar. Urla, plângea și se zbătea în încercare de a scăpa de moarte, dar trenul în flăcări era prea aproape.
- TE ROG! AJUTOR! DOAMNE! NU VREAU SĂ MOOOOOR! urlă ea cât putu de tare, încât unii oameni de pe peron urlau și ei văzând-o cum se chinuie.
Doi bărbați fugiră spre fereastra ei, încercând să o spargă, iar unul o apucă de mână, dar nu puteau să o scoată. Trenul era prea aproape.
Sperindu-se, cei doi care au sărit în ajutorul ei, fugiră de teamă, iar Sorana simți că cineva o prinse de tricou și o azvârli înăuntru, aterizând cu spatele de ușă.
Băiatul neclintit stătea acum în picioare, dându-și gluga jos. Sorana țipă. Era ea, sau mai precis acel „băiat” avea chipul ei, dar alb și ochii de un albastru fosforescent.
(...) Fragment din romanul Legendele Cardinaliilor: Turnul de Vest, de Călin Bota.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu