::Cruda realitate de a fi diferit::

 „ Bărbații rămân bărbați, indiferent de orientare,” spunea cineva anonim odată.

Are dreptate. A fi homosexual, bisexual, diferit, ieșit din tiparele „normale” ale societății, tot timpul a fost un impuls de nesiguranță, teamă, scârbă sau alte lucruri, de oameni  heterosexuali care au considerat această parte genetică o boală.

Neînțelegerea, needucația, și altele au adus la ură între oameni, indiferent de orientări, rase sau alte lucruri obișnuite.

Cruda realitate nu stă, în mare parte, în toleranță ci chiar în mijlocul problemei.
Homosexualii între ei, pur și simplu se rănesc. Lumea crudă a lor nu stă în sentimente, ci în cât mai multe aventuri, probabil cum este bărbatul heterosexual, care deși are o relație de lungă durată, nevastă, etc. tot calcă strâmb, dat fiind că tentațile sunt mari. Asemenea bărbatului homosexual, care deși îți arată că îi pasă, îți arată partea sa sensibilă sau partea amoroasă, tot se uită și în alte grădini, iar dacă dă de un „ cerb” mai musculos sau mai bine stabil, îți părăsește grădina, lăsându-te cu ochii-n furtună.

Este un blestem, orientarea, consider eu personal. Nu din cauza societății, dacă te acceptă sau nu, ci din cauza altora de aceași speță, deoarece niciodată nu vei reuși să fi stabil, să ai o siguranță față de celălalt. Tot timplu te trezești cu expresia: „ Mai bine rămânem prieteni!” După ce te-a cucerit, date-uri, făcut sex sau mai știu eu ce, ți-a frânt inima și a plecat lăsându-te acolo.

Nu spun că toți suntem la fel, chiar indiferent de orientare, ci doar că majoritatea au o minte sălbatică. Fiecare în felul nostru, ne gândim la ceva mai bun, este și natura noastră a umanității. Dar să nu uităm că dacă lăsăm ceva în urmă care l-am considerat vehement a fi nu prea bun, riscăm să dăm de ceva oribil, crezând că este prea bun! Și uităm de acel bine.

Oricine judecă aspectele unui om, se judecă pe sine, fiind incapabil să înțeleagă sensul propiu. Cruda realitate este că... a fi homosexual sau bisexual sau transgender sau mai știu eu ce... ești exilat la o viață de solitudine!

Iar pe final recomand tuturor, indiferent de orientare, un filmuleț cu îvățătură.

Plimabrea Dendrologică:: În amintirea unui prieten

  Aș minți să spun că l-am cunoscut pe Eugen Herghea în așa fel încât aș putea să-l descriu. Știu doar că acest om, tovarășul nostru drag, era omniprezent în fiecare Duminică alături de noi, și chiar în ultimul an, i-am fost prietenii săi, familia sa...

  Suntem poate cu toții șocați la aflarea acestei vești, cum că unul dintre noi ne-a părăsit pentru totdeauna de pe acest Pământ, dar știu cu certitudine că Eugen acum se plimbă alături de îngeri, în grădina Edenului. Este ciudat când dispare cineva brusc, fără să-i mai vedem chipul și privirea caldă... dar ne consolăm cu gândul că în sfârșit nu mai este singur.

  L-am cunoscut pe domnul Eugen Herghea în prima mea călătorie înspre parcul dendrologic, un hunedorean de excepție, un om de excepție, a cărui atu fiind sociabilitatea, prietenia și deschis la noi cunoștiințe. 

  Aș dori, prin acest mic memoriu, să ne amintim cu toții despre... acest om, care a fost Eugen Hereghea, și va fi în continuare cu noi.

Dumnezeu să te aibe în pază!

„ Voi păstra veșnic amintirea sa, imprimată prin fotografiile sale”

::Plimbarea Dendrologică, o parte mai înghețată::

   Sosind acasă în pragul sărbătorilor, ardeam de nerăbdare să mai calc cărările bătătorite ale parcului botanic din Simeria. Și așa, Duminică dimineața am crăpat ochii cu un zâmbet pe buze, iar după o privire pe fereastră, m-am îmbrăcat ceva mai consistent, neștind că defapt era insuficient. Așadar am iești afară, pornind spre gara hunedoreană, iar aerul îmi tăia respirația, semn că iarna decembrică și-a pus stăpânirea deplină peste țară. Lăsând la o parte gândul patului cald ce mă aștepta în a mea casă, merg cu pas vioi prin orașul aparent paralizat și cu un contur alb de chiciură.
   Ajuns la vechea gară C.F.R.-istă, îmi cumpăr biletul de tren și aștept pe peron sosirea eventuală a unor colegi de plimbare din oraș. Stând, și așteptând, aveam vaga intuiție că în acea Duminică înghețată voi fi singurul ce voi păși în trenul spre Simeria, dar din fericire la scurt timp după sosirea mea, mi-a venit în companie un alt plimbăreț, și împreună ne-am suit agale în tren și duși am fost. Adio 30 de plimbăreți...
  Nu aș putea scrie pe tren că a fost zarvă, râsete, poze... a fost atât de tăcut încât îmi era aproape milă de amintirile plimbărilor, în care un vagon întreg ne aparținea. Răceala de afară se simțea sub un alt aspect și înăuntru.
   Adierile tăioase ale iernii au fost singurele ce ne-au întâmpinat în gara simeriană, dar cu toate acestea ne-am continuat drumul spre parcul mult îndrăgit de noi, încălzindu-ne cu gândul revederii prietenilor noștri deveni și simerieni. Ajungând într-un final, și destul de repede în parc, am constatat că eram chiar pirimi iar groaza începea să se strecoare în mine, punându-mi semne de întrebări:
„ Oare... frigul de afară este un obstacol?”
Pentru majoritatea, răspunsul este categoric DA, dar cu toate acestea speranța elimina din start varianta teribilă a ne sosirii plimbăreților în acea Duminică înghețată. 
Prin tăcerea locului, se înfiripa muzica, mai precis colinde, sosite de la o biserică din apropiere, și Doamne ce frumoase erau.
  Și încet dar sigur răsăreau pe rând amicii noștrii, cu căței albi precum iarna ce ne împovora, sau cu alte două cățelușe, una care tot dădea să plece pe poartă, semn că nu era atât de dispusă să își riște codița în plimbare, iar o altă mai zdravănă, având o alură de gazelă canină, foarte iubitoare și țopăitoare, trasând în goana ei, linii invizibile de prietenie și căldură, printre picioarele noastre. Îți era drag să o privești cum făcea ture. Cu toate că... numărând neatent, am constatat că eram în total 18, dacă greșesc numărul, să fiu iertat, dar am zâmbit ușurat că luam parte la o încă plimbare. 
   Poza de grup și la drum. Pământul trosnea sub tălpi, fiind înghețat, iar eu eram încântat de priveliștea ce își deschidea brațele privirii mele, copacii fiind conturați de chiciură iar albastrul lor îmi dădea senzație de liniște, nu acea liniște obișnuită oamenilor, dar o liniște monumentală. Deși pe parcursul plimbării am preferat să tac și să ascult ce se întâmplă prin jur, nu puteam să nu fiu fascinat de amprenta lăsată peste arbori, sau lacul, care și-a înghețat oglinda. 
   Pentru că am fost un plimbăreț tăcut și cuminte, am primit și bomboane de la o „zudoriță” ( n.r. O plimbăreață cu numele de Zudor) iar cu câteva minute după, alaiul nostru îngheață la aflarea veștii că cineva s-a pierdut printre frunzișul mort, și acel cineva fiind chiar cățelușa care dădea mereu să plece. Așadar în următoarea secundă ne-am apucat să căutăm, dar marea îmi era surpriza dacă reușeam să o găsim, deoarece acul în carul cu fân dispare, așa și cu nuanța de blană a bietului animal pe un fundal asemănător. După căutări, am realizat că sunt de prisos, și din fericire, povestea a avut un final fericit. Cățelușa o zbanghise pe poartă, acasă, iar stăpâna după ea. 
   După acest minor incident, surpriza a fost din partea unui bărbat ce ne-a deschis ușile unor sere. Căldura dinăuntru a fost o mană cerească pentru noi toți, iar eu am rămas fascinat de mugurii în creștere de brad sau alte altor plante. Este atât de minunat când ști că omul mai ajută natura în loc să o rănească, lăsând-o știrbă. 
   Și bineînțeles că la final ne-am hotărât se ne încălzim mai bine, undeva la o băutură fierbinte. Toată lumea în mașini spre un local, iar eu, tânăr voios, am pornit pe jos. În local ni s-a alăturat un alt plimbăreț drag nouă, însoțit de Sebi, un câine „uman”, ce te studiază cu ochii săi căprui, destul de atent pentru a ajunge la o concluzie.
  Indiferent că iarna ne biciuie fizicul, spiritul nostru va rămâne mereu cald.

Intuiția, unealta cea mai puternică

  De multe ori am ajuns la concluzia că nimic nu este picat din cer, nimic nu este întâmplător, și tot ce se întâmplă în jur sunt doar niște pași de urmat spre ceea ce ne dorim cu adevărat, ca de exemplu un loc de muncă nou, un oraș nou, prieteni noi, iubit/ă nou/ă, etc.
  Dar cine face toate lucrurile acestea să se manifeste? Gen să găsim un loc al nostru, o mașină a noastră, o casă a noastră? Este simplu, intuiția.
   Dicționarul Explicicativ al limbii Române, pe scurt D.E.X., spune clar și simplu:

INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. 2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. – Din fr. intuition, it. intuizione.

 

Capacitatea conștiinței... conștientul și deasemenea subconștientul sunt cele mai puternice arme ale omului în viața pe care ne-o formăm, automat este un dar pe care toții îl avem, o capacitate de a ne ajuta în mod spontan pe calea pe care noi am ales-o.

 

  Pe scurt, intuiția este o unealtă puternică care ne ajută să dobândim cea ce dorim.

Mulți spun că intuiția lor îi înșeală. Dar oare de ce?

Simplu.

Intuiția se bazează pe sentimentele tale interioare, pe încrederea ta în tine, în momentul când sentimentele sunt puternice pozitive, și încrederea de sine de neclintit, atunci intuiția este foarte ascuțită și te direcționează exact unde trebuie, dar când ai dubii în legătură cu tine, refuzi să riști, intuiția te înșeală.

 

  Este mare păcate atunci când nu ne folosim unealta supremă pe care cu toții o avem, și anume acea intuiție, care în religii se interpretează a fi Sinele nostru Suprem, Îngerul nostru păzitor, sau chiar Dumnezeu.

 

  Intuiția  ne ajută să dobândim înțelepciune, putere și sănătate, practic fără ea am fi pierduți.

::Fragment: "Legendele Cardinalilor: Turnul de Vest" de Călin B.

(...)
  „ Simt că explodez... zilele acestea au fost o cruce prea grea de suportat, de cărat pentru mine, un fiasco total, un calvar negru. În privirea mea mereu stătea Sebastian, pe unde mergeam, intrat, cu cine vorbeam, chipul său îmi apărea, simțeam că înebunesc! Am renunțat la tot, la locul de muncă, iar acum vreau pur și simplu să îmi iau creionul tocit și să trasez o linie apăsată și groasă pe fila vieții, și să încep să-mi scriu un nou destin, unul în care și eu mai contez pentru mine.
  Prioritatea mea principală este să-i dau de urmă lui Sebică, dar deasemenea vreau să mai dau de urma mea, m-am uitat undeva pe o stradă întunecată; am și eu o viață de trăit! Am și eu vise la care să aspir, speranțe...
  Acum stau tăcută în gara oarecum pustie și prăfuită a Devei, uitându-mă impasibilă la trecătorii cu bagaje în mână, ce își lungesc gâturile după trenurile care întârzie să apară, cei ce se grăbesc spre destinații lungi, încârcate cu kilometri întregi. 
   Recunosc, îmi trebuie ajutor, nu l-am strigat până acum, gândindu-mă că pot să fac curat după mine, dar mizeria deja s-a acumulat prea mult, ajungând un munte, sunt blocată după el. 
   Și voi pleca, voi încerca să refac drumul distrugerii mele, de unde totul a început.”

   Sorana închise caiețelul ei verde cu notițe, și îl puse înapoi cu grijă în ghiozdan. Oftă de câteva ori din adâncul plămânilor, uitându-se în jur, dând neatentă și nerăbdătoare din picior. Gara deveană era oarecum pustie la acea oră serală. Câțiva copilași creoli, se jucau ceva mai la îndepărtare pe șinele încinse de vară. 
   Fata se gândi cu nostalgie că în zilele care proaspăt au trecut, ușor, ușor, își închidea porțile propiei ei vieți... vroia una nou, nouță.
 - Bună străino, ce faci? zise Ionuț, apropiindu-se vesel de ea.
 - Ionuț! Cum de m-ai găsit? spuse Sorana, ridicându-se brusc în picioare, șocată de apariția bruscă a băiatului.
- Hehe, nu te așteptai să dai de mine. Stai calmă că sunt singur, nu mi-am dus alaiu' după mine. Șezi o țâră să discutăm.
  Prietenul glumeț al Anei luă loc relaxat pe băncuță. Sorana se așeză și ea, cu greutate, încă fiind temătoare.
- Cum de ai știut că-s aici? întrebă Sorana uimită.
- Suntem tăt în județul HD, nu? Nu uita că-i cam mic. Am un precen ce lucrează pe aici la taxiuri. Unu care era în limbă după tine. Te-a recunoscut dintr-o mie și mi-a zis. Iar eu băiat bun ce mis, veni într-o fugă din Hunedoara să văd ce faci.
- Ana știe?
- Nimeni nu știe, înafar' de mine, știe doar că ai plecat din Hunedoara. Deci care-i baiu? De ce te hotărâși brusc să ne părăsești?
  Sorana îi era extrem de recunoscătoare băiatului că nu a dat anunț în ziar referitor la locația ei. Ionuț, înafara aparenței de mic sătean și un mic bufon, era și un as valoros în mânecă dacă îl aveai ca prieten.
- Mă, nu știu ce să zic. Zilele ăștea pentru mine au fost groaznice și... stranii! Simt efectiv că nu mai pot face față. Vreau pur și simplu să schimb totu'!
- Dară nu pleci în altă țară, nu?
- Nu, nici vorbă. Plec înapoi în Sibiu, îi zâmbi fata, ceva mai relaxată.
Ionuț îi zîmbi și el, aprinzându-și o țigară, iar fumul îl trase în piept cu poftă odată cu un oftat, uitându-se la un marfar ce trecea în viteză prin gară, iar Sorana simțea vibrația până în vârful capului, zărindu-l cum se îndepărtează pe șine. După ce a dispărut din câmpul lor vizual, Ionuț mai trase din țigară apoi se întoarse spre Sorana.
- Mă, eu amu n-o să-ți zic să rămâi, sau că faci o greșeală, prostii din ăștea; tu ști cel mai bine și dacă chiar simți asta, atunci Sorană, tot respectu', încheie el, bătând-o pe picior, stingându-și țigara.
- Mulțam Ionuț. Cu Ana? Cum mai e?
- E foc și pară că plecași fără să-i dai un semn.
- Va înțelege ea la un moment dat.
- Așa e.
-„ Trenul InterRegio cu numărul 1973 va sosi în stație la linia 2. Trenul va opri în stațiile: Simeria, Orăștie, Șibot, Vințu-De-Jos, Sibiu. Și circulă fără oprire, până la Simeria, vă rugăm feri-ți linia!” se auzi vocea tărăgănată a unui bărbat în difuzoare.
- Se pare că îmi sosește trenul, zise fata ridicându-se mai greu decât când se așezase la venirea lui Ionuț, luându-și bagajele.
- Lasă-mă să te ajut, zise Ionuț, luând din mâna ei un troller greoi.
- Mulțumesc.
  Din îndepărtare se putea auzi sirena trenului, care se apropia cu viteză. Sorana simțea niște emoții ca și acum doi ani când a plecat prima oară spre Sibiu, doar că de data aceea erau mult mai accentuate.
- Mă Sora, să ai mare grijă de tine, și apoi sper că decizia ta să fie dară una bună, spuse Ionuț zâmbindu-i cu călduă fetei, care era palidă la față.
- Mersi mult Ionuț. Ai grijă de Ana te rog din partea mea.
  Cei doi se îmbrățișară călduros, Ionuț bătând-o ușor pe spate; pe fata blondă o bufni plânsul.
- Mno drace! Da ce te apucă? glumi Ionuț.
- Nu știu. Mi greu că trebuie să plec așa...
- Lasă că cine știe ce viață faină te așteaptă.
- Mda, una de solitudine, spuse fata, ștergându-și lacrimile.
- Oi fi eu mai țăran, spuse Ionuț sincer și zâmbind, în timp ce trenul se opri în stație cu un scârțâit de dărâma și cetatea Devei, dar un lucru îl știu sigur.
- Care? Spuse fata cu ochii roșii.
- Viața îți trântește în cale lucruri la care nu te aștepți. Amu cine știe, poate dai de Sebi.
- Să te audă Dumnezeu Ionuțe!
  Câteva persoane se urcară în el, având doar două vagoane albastre, de unde vopseaua era crăpată pe alocuri.
- Mna ai grijă de tine. O perioadă calmează-te, apoi mai vino și tu pe acasă. Nu uita mândră, că aci ai preceni adevărați.
- Așa e. Mersi mult că ai venit, chiar aveam nevoie de un prieten ca tine.
- Te pup, ceau și drum bun!
- Ceau Ionuțe.
  În spatele Soranei, care încă rămase pe peron, apăru un conductor evident deranjat.
- Ce faci domnișoară? Te sui sau ce? Stă trenul după tine? zise el aspru și iritat.
- Da, mă scuza-ți! zise fata rușinată, care tresărise când îi vorbi conductorul.

                                                                  Capitolul III
                                                             - Pădurea Tainelor-

   Sorana se chinui să își urce valiza în tren, dar îi sări imediat conductorul în ajutor, punându-i, fără să fie atent, bagajul pe picior. Fata scoase un „ Au!” și își frecă locul accidentat.
- Hai domnișoară, găsește-ți dracului locul odată, mai spuse conductorul pe un ton obraznic încât Sorana nu mai rezistă.
- Auzi-ți, am o întrebare. Dar frumos nu se poate vorbi? zise ea, înroșindu-se de furie.
- Hai domnișoară, nu mai fă pe deșteapta cu mine! Du-te și ia un loc! zise conductorul, fluturându-și mâna în aer nerăbdător.
- Da așa e, n-am cu cine! Mai zise fata, mai mult pentru ea, mergând pe holul unde se aflau compartimentele.
   Locul său îl avea chiar în primul vagon unde se suise ea, locul 3 și surprinzător era faptul că nu vedea nici o țipenie de om. Oare numai ea mergea în Sibiu?
   Intră într-un compartiment unde se aflau primele locuri și o izbi o căldură prăfuită a locașului, unde fereastra era înțepenită și deabea dacă zăreai prin petici, ceva afară. Dar mai observă că nu era singură. Un băiat tăcut, chiar și când Sorana a tras cu putere de ușa compartimentului, făcând zgomot, nu s-a mișcat deloc, având o glugă groasă și neagră trasă pe cap, iar fata se întreba dacă era zdravăn la creier, dat fiind că ea vroia să dea și pielea de pe ea jos la cât de cald era. Dar observă, când s-a așezat la locul ei de la ușă, că băiatul asculta muzică la căști. Trenul era în mișcare, oprindu-se în Simeria, iar Sorana încă se chinuia să își pună bagajul greoi sus. Se uită cu reproș la acel băiat neclintit, care putea să aibe bunul simț să o ajute, dar nu comentă nimic, preferând să-l străpungă cu privirea. Când trenul își reîncepu călătoria, din cauza zgâlțâituri, căzu pe jos cu tot cu bagaj. 
- Băga-me-aș picioarele în tine bagaj! Dracu' m-a pus să încarc atâtea lucruri. De amar să-ți fie, aici te pun, zise ea cu năduf, punându-l pe scaunul gol din fața sa. Oftă de câteva ori, prinzându-și părul bălai într-o coadă de cal, și cotrobăi prin ghiozdan după caiețelul ei de suflet.
                                                                            *
  „ Stau aici și aștept enervată într-un fel, având ghinionul să nimeresc o companie statuie, care nici o mișcare nu face. Poate e decedat de mult, deși nu se observ muștele cum se învârt în jurul capului său acoperit. Dar lăsând asta la o parte, mă las purtată de viață, punându-mi în spate aripi grele de fier, și încă simt că sunt în picaj.
   Sunt o ipocrită! Mi-am lăsat în urmă oameni dragi, persoane ce și-au încuiat încrederea în mine, iar eu ce am făcut? Le-am trădat încrederea, fugind ca un criminal. Și până la urmă ce am câștigat? Cu un bagaj ros și altul cântărind 5 tone, m-am suit într-un tren dărăpănat, care mă va duce spre o altă viață, ceva ce am abandonat acum 2 ani în urmă. Oare va mai fi la fel și de...”
- Biletele vă rog, spuse controlorul deschizând ușa cu forță, făcând-o pe Sorana să scape caiețelul. După ce l-a luat de pe jos, își băgă mâinile în buzunar după bilet, în timp ce conductorul se muta de pe un picior pe altul. Sorana se uită rapid pe el, și rămase cu el în mână, fiind crispată când observă că destinația de pe bilet era: Pădurea-Tainelor.
- Ce naiba? Mă scuza-ți, cred că e o greșeală de tipar, spuse fata întinzîndu-i biletul nedumerită.
Controlorul se uită la bilet mai atent, apoi la ea, apoi la bilet, după care la ea.
- Ce greșeală domnișoară vede-ți?
- Păi cum... e... e scris de la Deva la..., apoi spuse spre șoaptă, sunându-i și ei ridicol, Pădurea-Tainelor.
- Haide domnișoară, mai dă-o-n colo de treabă! Face-ți mișto de mine? Scrie negru pe alb Sibiu, ce mă-sa! zise el capsându-i biletul și aruncându-i-l în poală, apoi ieși.
Sorana se uită înapoi pe bilet, era Pădurea-Tainelor scris. Oare înebunise? 
- Stai puțin, zise ea uitându-se cu reproș la băiatul respectiv. Nu ți-a verificat biletul! Nici măcar nu miști!
  Trenul era în staționat în Șibot, iar fata enervată la culme că băiatul călătorea gratis,  ieși pe hol, uitându-se după controlor, iar când nu dădu de el, intră înapoi în compartiment, și se așeză furioasă pe scaun; trenul se puse din nou în mișcare.
- Ochii formați văd dincolo de aparențe, se auzi o voce mieroasă de la fereastră. Pentru prima oară băiatul vorbi, făcând-o pe Sorana să-și întoarcă brusc capul.
- Ce vrei să zici cu asta? zise ea încă furioasă.
- Ce ochii tăi albaștri văd, altul nu mai vede, îi răspunse vocea, fără să miște un deget. Stătea în aceași poziție de când Sorana s-a urcat în tren.
- Nu știu cine ești, și ce vrei. Dar lasă-mă-n pace. De unde ști că am ochii albaștri, e întuneric înăuntru! Și de ce aș vedea eu lucruri pe care alții nu le văd?
Liniște. Vocea nu mai vorbi.
- Poți să-mi răspunzi înainte să îmbătrânesc?! zise ea autoritat, hotărâtă să se certe cu cineva, măcar așa își descărca tensiunea.
- Să spunem doar că... ai ochi formați, zise vocea tot melodioasă, calmă și adâncă.
Sorana pufni, încruntându-se și mai rău. Ochi formați?
- Mda, sunt mioapă, zise ea deloc interesată de afirmația persoanei de lângă fereastră.
Trenul încetinii din viteză, oprind în gara Vințu-De-Jos. Fata nu realiză că timpul a fugit atât de repede. Băiatul de la fereastră își dădu căștiile jos, mișcând pentru prima oară, întorcându-și capul ușor spre ea, având fața în întunecimea glugii. Pe Soarana o trecu un fior de groază.
- Ți-a plăcut viața? zise vocea, neschimbându-și tonul.
Sorana se uită urât la el, fiind din nou nedumerită.
- Ce vrei de la mine? Cine dracului ești?! De ce te-ar interesa viața mea? Zise ea nervoasă și speriată în același timp.
- Mă interesează cu mult mai mult decât credeai.
- Ști ce?! Până aici. Mă mut în alt compartiment! zise ea, sărind în picioare.
- Eu în locul tău aș sta aici... m-aș bucura de ultimele clipe.
- Ce vrea să însemne asta? zise ea și mai speriată, pregătită să îl atace în cazul în care vedea un cuțit în  mâna sa.
Liniște. Capul se întoarse spre fereastră. Apoi Sorana auzi un țipăt sfâșâietor de femeie, apoi de mai mulți la un loc. Oamenii erau disperați din celelalte compartimente, auzi fragmente ca „ FUGI-ȚI, SĂRI-ȚI!” Sperietura pe care a tras-o se transformă în groază.
- CE SE ÎNTÂMPLĂ? Zise ea speriată, începând să se agite. Băiatul stătea nemișcat încă o dată.
Trenul suna din sirenă neîncetat, iar o altă sirenă se auzea în îndepărtare. 
Sorana puse mâna pe ușă, încercând să o tragă dar era blocată. Se împinse cu totul în ea, simțind cum mâinile se răneau în metal, ne făcând față presiunii. 
- CE SE ÎNTÂMPLĂ?! Strigă ea la băiat.
Acesta însă era neclintit. Fata fugi spre fereastră, ignorându-l, văzând  oameni pe peron cum erau agitați și unii arătând cu degetul spre ceva din fața trenului. Soranei îi dădu lacrimile de groază, neștiind ce se întâmpla. Încercă fereastra și printr-un miracol se deschise, doar cât să-și scoată ea capul, și atunci află răspunsul.
  Din capătul opus, pe aceași șină cu trenul, sosea un alt tren în flăcări, gonind cu viteză; în momentul acela ea încercă în disperare să tragă mai jos de fereastră, iar ciobitura mânerului îi intră adânc în piele, șiroindu-i sângele rubinu pe geamul murdar. Urla, plângea și se zbătea în încercare de a scăpa de moarte, dar trenul în flăcări era prea aproape.
- TE ROG! AJUTOR! DOAMNE! NU VREAU SĂ MOOOOOR! urlă ea cât putu de tare, încât unii oameni de pe peron urlau și ei văzând-o cum se chinuie. 
Doi bărbați fugiră spre fereastra ei, încercând să o spargă, iar unul o apucă de mână, dar nu puteau să o scoată. Trenul era prea aproape. 
Sperindu-se, cei doi care au sărit în ajutorul ei, fugiră de teamă, iar Sorana simți că cineva o prinse de tricou și o azvârli înăuntru, aterizând cu spatele de ușă.
Băiatul neclintit stătea acum în picioare, dându-și gluga jos. Sorana țipă. Era ea, sau mai precis acel „băiat” avea chipul ei, dar alb și ochii de un albastru fosforescent.

(...) Fragment din romanul Legendele Cardinaliilor: Turnul de Vest, de Călin Bota.

:: Un moment de tăcere::

Un moment de tăcere
de Călin Bota

Mă uit... şi observ, am ochi doar pentru noapte.
Simt... şi ascult, adierile usturăroare alor tale fapte.
Plâng... şi sper că într-o seară va fi şi luna uşoară...
Dragă mie, urâtă ţie... de durerea cea de vară.

De ce? Întrebare seculară.
Cum? Când trebuia să fi aici, nu pe afară...
În gând vibrează neîncetată.
Să îmi auzi cugetul cum îţi şopteşte, te-am vrut... uitată.

Uitată mi-e lumea cea dintâi,
Când speranţa mă împiedica în a mă prăbuşi.
Dar s-a evaporat, şi touşi fiinţa nu m-a abandonat...
Dorinţa, de-a te vedea, simţi, auzi... reuşi.

Şi strigătul meu învechit, răguşit... rămâi.

Şi totuşi, mă uit... şi observ noaptea întunecată
Simt... cum stelele îmi ard ochii, o şansă ratată.
Aud... cum spiritul putrezeşte-n mine...
Îţi las speranţa muribundă, păstreaz-o... e cu tine.

Şi plâng... şi aştept... ecoul dimineţii...

Plimbarea Dentrologică: Partea a.VI.ea

  Deşi în ciuda anumitor aparenţe, de data aceasta am cam clacat-o dis de dimineaţă, referitor la punctualitate. 
  Întâmplarea stropită cu o oarecare nunanţă de amuzament, m-a dirijat în direcţia întrebării: Oare ce se întâmplă? Dat fiind că o astfel de situaţie nu şi-a mai făcut apariţia până acum în viaţa mea. 
Întâmplarea se descrie ca fiind una uşor spre hazliu... Cu o seara în urmă, pentru a mă asigura că voi fi prezent din timp pe peronul hunedorean, mi-am fixat ceasul deşteptător al telefonului la ora 9 fix. Se pare că dimineaţa când m-am trezit era 9:55, plus că telefonul nu mai avea alarma programată, aflându-se în altă poziţie decât cea iniţială, cea ce denotă faptul că am oprit alarma şi am adormit înapoi, iar acest lucru mă îngrozeşte, deoarece sunt un om destul de activ, iar trupul meu, în aparenţe firav, ar fi trebuit să intre în funcţiune în momentul ce alarma a început să urle, dar... asta este, pot să spun că s-a întâmplat şi aşa ceva.

  În grabă, sorb o cafea fierbinte, simţind efectiv cum uşor se varsă pe gât în jos, scoţând aburi de cofeină pe gură, mă îmbrac în aceaşi viteză, precum mi-am vărsat cafeaua-n stomac, şi neglijent la vremea de pe fereastră, ies îmbrăcat precum era o toamnă numai perfectă de plimbare. 

  Cerul, senin de data aceasta, am observat că nu era pudic, purtând doar  câţiva petici de nori albicioşi, fiind un cer sexy, şi i-am zâmbind, vizualizându-mi amuzant întâmplarea cu ploaia din parc. Gonind spre gara roşie a oraşului fost muncitoresc, corpul începea efectiv să se supra solicite, iar acest semn se putea desluşi de pe fruntea mea tinerească, unde picături de temperatură şi-au făcut rapid apariţia. Ajuns în gară, Lucian Marian, iniţiatorul hunedoreniilor pentru parc, nu era prezent, iar în jur îmi dădeam seama că oamenii nu vor fi chiar 30 ca data trecută, mai strângând din curea. În cele din urmă apare şi el, vioi în aparenţe dar cu mintea destul de încărcată, şi astfel ne hotărâm încet dar sigur să ne suim în caleaşca de pe şine, pentru a porni spre destinaţie.

  În tren, forfota nu era creată ca în alte dăţi, oamenii fiind destul de relaxaţi, sau probabil mi s-a părut mie, dat fiind că nu mi-am plătit atenţia asupra lor, privind în alte locuri zâmbitor. Domnişorul Marian Lucian era foarte scufundat în propiile sale gânduri, presupunând nu tocmai plăcute, şi era destul de straniu să-l observ pentru prima oară aşa de serios, nefiind în centrul mulţimii, preferând să fie mai rezervat pe băncuţa de pluş prăfuită şi ieftină, a vagonului. Oarecum îl compătimeam, şi oarecum doream să-i culeg toate gânduriile încărcate de soluţii inexistente, şi să le arunc afară din tren, să îl observ din nou în mijlocul nostru cu zâmbetul său simpatic pe buze. Dar, nu s-a putut şi astfel i-am înţeles perfect acea rezervare a sa mai specială. Fiecare dintre noi avem astfel de momente. El a preferat să nu încarce pe nimeni...


  Ajunşi în Simeria, miracolul a fost că nimeni nu a îndrăznit să-i urmeze pe cei doi accidentaţi pe peron, în a pune piciorul jos înainte ca trenul să se oprească, şi am mers liniştiţi spre podul de deasupra şinelor ruginite de vreme, mergând alene prin soarele verii. 

  Mai în glume mai în serios, mai în ape băute, beri desfăcute, îngheţate mâncate şi cornuri pe săturate, ajungem după popasul de la magazin, alene în prac, unde lumea nu a venit încă. Rând pe rând, colegii noştri şi prieteni deopotrivă, intrau pe poarta de fier a Arboretrumului, salutându-ne călduroşi şi spre încântarea noastră, doi câini albicioşi şi destul de mari, şi-au făcut apariţia. Este vorba de Ares, a domnului Ovidiu şi Aian,( Deşi urechiile mele mereu au înţeles Traian), un labrador alb ca neaua  ( încă nu a intrat în parc pentru a da nuanţă culorii sale pure) a lui Ştefan.


  Pentru a nu mai face şi alte confuzii precum data trecută, am hotărât, cât am fost toţi prezenţi şi neîntârziaţi, să imortalizăm în grup plimbarea, dovadă că şi în această Duminică de Iunie, am fost prezenţi. 
  Coborând uşor spre lacul din parc, nu a fost nici o surpriză să-l surprindem pe Ares şi Aian plonjând în apa mâloasă, tricotată cu nuferi înfloriţi, pentru a-şi mai răcori pielea. Plimbându-ne încet, mai închideam ochii pentru a asculta dincolo de copacii verzi ai verii, şi dincolo de amalgamul dialoguriilor din jurul meu, pentru a auzi plăcutul cântec al naturii, ce încetul cu încetul îmi amorţea simţurile şi mă îmbăta în liniştea sufletului. 
  Fără un incident anume, plimbarea a continuat pe aleiile încinse de soare, iar grupul nostru mixt s-a rupt şi de această dată în două. În grupul proaspăt format în care mă aflam, eram cu mult înaintea celorlalţi, dar nu era o problemă, chiar deloc; la urma urmei fiecare dintre noi îşi are propiul ritm de mers. 
  Poposind la Popasul Bătrân, efectiv mi-am căutat pentru câinii, un loc unde să mă aşez, fiind încins de la vreme. Aşezat, încerc din nou să mă conectez cu natura în jur, închizând ochii, fiind efectiv purtat departe ( Adevărul este că de aceea vin în parcul verde a Simeriei, pentru a asculta atent natura, şi pentru a mă încărca cu ale sale energii benefice). Unii dintre tovarăşii plimbăreţi s-au apucat de jucat cărţi ( Una-Două, un joc care nici până-n zi de azi nu îi cunosc regulile), alţii s-au aşezat pe unde au găsit un loc plăcut, iar alţii îşi fixau obiectivele pe tot ce era însuflat cu viaţă în jurul nostru. 

  Şi pornirăm agale din nou, trecând de zbuciumatul Mureş, şi conectat în jur, revin cu picioarele pe pământ, constatând că eram singur faţă de grupul hunedorean, în faţa mea fiind domnul Ovidiu cu al său înger în braţe, iar în spate două fetiţe se întrebau încet ce încape într-o valiză cu o anumită literă, iar imaginaţia mea ca defiecare dată, lucra neîncetat, apărându-mi în minte o valiză prăfuită de ţară, iar înăuntru fetiţele încercau să îndese cât mai multe obiecte, de la cocoşi, caiete, cărţi, compasuri, cireşe, etc.) zâmbind în sinea mea amuzat. 
  Reajunşi în dreptul lacului, Aian din nou plonjează-n apă, iar stăpânul său încerca defiecare dată să îşi convingă caninul să mai rămână şi pe suprafaţa terestră, nu numai în cea acvatică, iar căţelul îl păcălea pe moment, ieşiind, intrând înapoi bucuros. 
  Un incident minor s-a produs în momentul când un om ( nu am fost de faţă) i-a atras atenţia băiatului cu labradorul asupra faptului că de ce acel animal intră-n apă. Prefer să nu comentez, deoarece nu am fost martorul incidentului, auzind alte voci relatând. În fine, ajungem şi spre final, la poartă, hotărându-ne să ne sărbătorim într-un mod simplist, un prieten de plimbare, urându-i fiecare în parte un călduros La Mulţi Ani. 

Şi prin intermediul acestui blog aş vrea dânsului să-i urez şi eu personal ceva:


Către Domnul Sărbătorit, Marin Marius:


Timpul trece, nu suntem capabili să-i punem căpătâi.

Dar trăindu-ţi minutele, cu dorinţa fiinţei tale,
Reuşeşti să-i surâzi soarelui cel dintâi,

Reuşeşti să-ţi străbaţi propia cale.


Sănătatea să poată să-ţi zâmbească mai mereu

Pentru a păşi vioi pe aleele Arboretrumului.

Acea pace interioară venită de la Dumnezeu,
Şi de acel noroc dorit să ai parte în calea drumului. 


Eu personal îţi doresc clipe fericite şi frumoase
Pentru aţi păstra minutele plăcute amintiriilor.

Momentele perfide de tot scoase,

Din viaţa ta şi a musafirilor.
( " Nu sunt poet, ci doar scriitor")



Un câlduros La Mulţi Ani!!!

...

  În finalul plimbării din parcul simerian, lumea din jur începea să se rărească, zâmbind epuizaţi dar mulţumiţi de plimbare, salutându-ne călduroşi şi plecând pe propia lor cale. Timpul totuşi era destul de crud pentru a merge în gara Simeria, aşa că majoritatea se hotărăsc să plece undeva la o băutură răcoritare, pentru a mai potoli arşiţa înscripţionată pe pielea noastră. Eu cu Lucian ne hotărâm în schimb să facem cu totul altceva, ne luând parte la grupul nostru de-a merge pe o terasă, şi astfel ne întoarcem în parcul răcoros. De data aceasta era cu mult mai linişte, auzind natura din belşug cum îşi cânta imnul. Zâmbesc mulţumit; cât de plăcut era să nu auzi pentru o secundă atâtea dialoguri în jur. Doar un grup de vârstă înaintată mi-a atras atenţia, dat fiind că a lor grai era necunoscut mie, şi anume discutau într-o limbă germanică, fapt ce denotă că acei oameni erau turişti din afara graniţelor. Încercând să surprindem libelule, cele mai rapide insecte, mergem înapoi spre ieşire, hotărâţi să prindem trenul înapoi spre casă. 
  Ajunşi la fix în tren, zăpuşeala a lui Cireşar nu se lăsa bătută, iar lumea bătea energic dintr-un evantai. Trenul a prins viteză şi astfel  ne îndreptam spre casă. Era foarte plăcut să simt curentul aerului pe corpul solicitat al arşiţei.
  Într-un final, trenul încetineşte iar noi ne coborâm pe peronul casei noastre, îndreptându-ne fericiţi spre ale noastre cuiburi de beton.