::Balada ei, a Alexandrei::

De depărtare se auzea un plânset de copil singuratic. Dar nimeni nu era în preajma lui să îl audă, dar totuși el era acolo și plângea singur în mijlocul oameniilor fără ochi. Copilașul privi spre cerul întunecat și mohorât încercând să vadă o urmă de rază solară caldă, pentru ai reda zâmbetul dureros pierdut.
Copilașul își șterse lacrimile și încerca să facă câțiva pași de începători, desculț pe pământul rece și prăfuit, plângând căci ciobui îl răneau pe micuț și nimeni nu îl lua în brațe pentru al ajuta, al învăța ce nu este bine și ce este, unde trebuie să pășească și mai ales, unde poate găsi acea rază...și totuși, micuțul reușea să meargă încrezător cu lacrimi șiroindu-i pe obrazul delicat și angelic, născându-se din ochii lui frumoși și căprui precum un lemn dulce.
Oamenii din jur îl împingeau de la spate, ca acesta să stea într-un loc și să plângă în continuare, dar micuțul nu se lăsa mai prejos, ferindu-se precum un expert de ei, deșii era rănit, îi era foame, sete, îl durea suflețelul blând.
După ce a trecut prima cărare dureroasă, acesta crescu într-o fetiță frumoasă, simpatică ce alerga și se împiedica de ori ce obstacol pus de oamenii cei fără ochi în calea ei. Dar era puternică și nu se lăsa, fugea...deoarece a zărit în cele din urmă o rază mică de soare pe partea cealaltă a drumului mai puțin dureros..l-a trecut. Se simțea mai mare, și întradevăr era o fată tânără ce putea distinge și mirosi imediat pericolele, deși erau la tot pasul, ea continuă să alerge neobosită, deoarece raza din fața ei se mărea și vroia cu disperare să o apuce. Lacrimile încă șiroiau dar ea și le ștergea rapid, deoarece nu putea să se oprească acum, nu putea efectiv să stea și să nu încerce și....țipă.
Fata căzu într-o prăpastie adâncă, ținându-se de o rămurică ce dădea semne să se rupă..nu putea striga după ajutor, nimeni nu o vedea deșii cădeau mulți în acea prăpastie întunecată și rece..și rămurica să rup, atunci fata simți că mână era strânsă de o alta..a unui băiat ce avea ochi să o vadă și minte să o înțeleagă. Aceasta zâmbi și fu trasă afară din negrură, ținându-se de mână de un băiat inocient și totuși unul ce alerga la fel după rază.
- Suntem doi, vom prinde raza mai repede, vom fi mai puternici, zise băiatul îmbrățișând-o.
Acesta îi șterse lacrimile, și amândoi luară la goană după rază, văzând-o din ce în ce mai aproape și mai strălucitoare....Fata simți cum sufletul i se umple când cerul s-a deschis și norii s-au evaporat, erau împreună fericiți, doi frați ce împreună au prins raza soarelui, cald și iubitor...

::Alergând după iluzii optice::

Ce frumos este să privești zăpada proaspăt așezată, sclipind în lumina albastruie-fantomatice a felinarelor ruginite de vreme. Și privesc cum ninge muțește, de la fereastra mea înghețată și gânduri se războiesc în mintea mea obosită, una mai puternică decât cealaltă și efectiv mă las răpit de ele în glasul sugrumat al timpului, de mână cu vechea mea prietenă...Speranța..
Oare pentru ce am luptat în tot acest timp de independeță, de răscruce a vârstelor? Să am efectiv deplină creza în persoana mea destul de tânără și răbdătoare, în cea ce vreau cu adevărat, în cea ce viața tot încearcă să mă învețe, iar eu ca un copil neastâmpărat nu o ascult. Atunci ea mă pedepsește prin ami răpii vise dragi mie, iar atunci îi spun cu un glas stins:„-Te iubesc viață, dar te urăsc în același timp!”.
Lucruri de odinioară ce mă protejau,acum le simt răpite de timp, mă simt sufocat de el, și totuși nu mă dau bătut așa ușor, nu renunț în ami face visele cele mai incredibile și frumoase.
Ce aș fi vrut să fiu precum ninoarea ,pe care o privesc cu invidie, ce încet acoperea tot locul vizibil. Atât de albă și pură, atât de sclipitoare și divină, și totuși atât de rece...

Mă îmbrățișez singur, fiindu-mi frig, un frig ce sufletul nu îl mai poate suporta, încât s-a îmbolnăvit...tremurând. Oare tot singur mă voi îmbrățișa? Dar oare dacă visez în continuare.....se va întâmpla ceva?
Nimic..nu fac nimic, decât să alerg după iluzii...optice a sufletului meu.

::Balada lui Valentin::

O umbră purpurie a fost urma soarelui ce a a pus proaspăt. Dincolo se munții de catifea albastră, se zărea luna palidă, agățată de un nor lăptos. Sunetele zilei au fost rapid înlocuite de corul greieriilor, ce în aer înălțau un val de muzică înserată.
Valentin stătea întins pe iarrba uscată de iarnă târzie, și deși se simțea un iz de primăvară în aer, iarna stătea ascunsă după ramuriile uscate a prunilor din vale. Bărbatul privi Luceafărul cu ochii înlăcrimați de iubire, cu imima umplută de speranță iar cu suletul înălțat pe culmile fericirii. Valentin aștepta emoționat miezul nopții, atunci când Valentina se va coborî din Rai în ai împlini visele.
Odată pe an, mai precis odată la 14 Februarie, Zeița Dragostei, Valentina, este eliberată de Zamolxis în ași reîntâlni iubitul muritor, iar atunci când răsarea soarele, aceasta se face rouă proaspătă, iar Valentin o ia în mână și o sărută. O bufniță rătăcită se auzea în apopiere, iar bărbatul se ridică în picioare, uitându-se spre lanțuriile de stele destinale, observând una cum coboară spre Pămân, într-o viteză de nedescris, și zâmbi, simțind cum inima îi bătea să îi spargă pieptul, de fericire.
Steaua lui norocoasă ce îi va încălzi ființa, steaua lui albastră ce îl va înălța spre visele unde el și ea vor fi doar o singură creatură a Divinității; o creatură ce împrăștie iubire peste tot și anihilează ura umanității, ce a ars atâtea secole.
Bum! O lumină albă cuceri locul, fără să se fi auzit un sunet, iar din locul ei o fată se înălță drept. Era ce-a mai frumoasă fată îmaginată vreodată de Daci și Traci. Precum un înger, Valentina avea părul împletit și lung până la glezne, bălai cu șuvițe albastre, iar flori de liliac și lăcrămioare erau prinse în podoaba ei capilară. Ochii violeți și extrem de cuceritori, iar cu pielea radiind precum razele lunii de pe cerul senin, fata se apropie de Valentin, care rămase uimit.

- Valentina, ești..mult mai frumoasă decât știam.
- Sunt aceași de secole dragul meu iubit. Nu m-am schimbat deloc. Dar tu ai mai crescut, nu mai ești un... băiat precum te știam acum 20 de ani.
- Mă urâțesc iubirea mea, simt cum corpul se schimbă, mă schimbă efectiv...O să ajungi să nu mă mai iubești.
- Cum poți spune așa ceva? zise Valentina apropiindu-se de el, și luându-l în brațe drăgăstos. Îți pot vedea sufletul, și acesta e așa cum l-am știut în toți acești ani..Oricum în seara asta e diferit...
- La ce te referi scumpa mea zeiță?
Valentina îl privi cu compasiune, și nu știa exact cum să îi spună, și s-a retras cu spatele la el, privind înlăcrimată luna ce a pus stăpânire peste regiune.
-Dacul meu iubit...Seara asta e ultima în care tatăl meu Zamolxis, mă lasă liberă pe Pământ. Am dezechilibrat rău de tot sistemul și nu e bine deloc.
Valentin o privi speriat, ca și cum i-ar fi spus că va muri mâncat de lei, și deși nu înțălegea exact ce vroia să spună zeița, se simțea dintr-o dată...pustiit.
- Ce vrei să spui?
Aceasta se întoarse ușor spre el, în așa fel încât se observa ochii strălucind în spatele razelor argintii ale astrului.
- Va trebui să ne luăm adio. Eu voi rămâne printre stele, iar tu vei rămâne în Dacia..
-NUU!
Zbieretul lui Valentin se auzi dincolo de hotare, dar lui nu îi păsa. Căzu secerat în genunchi la pământ, iar lacrimile calde îi șiroii pe obrajii rumeni. Valentina fugi la el, și îl îmbrățișă.
- Tu nu înțelegi?! Eu sunt zeiță iar tu muritor...
- Și, crezi că e un impediment?
- Da! E sistemul naturii...
- Nu va mai exista nici o șansă ca noi..să nu rupem ce am creat?
- Ba da...doar una, dar nu ți-aș cere niciodată asta..
- ORICE!!ORICE!!
Valentina se uită la el, și îi luă buzele în ale sale, iar Valentin simți cum un foc îi mistuie ființa și îi încălzește sufletul. Acesta nu se opri din sărutat, dar Valentina se ridică din nou.
- Este vorba de...sacrificiu.
- Adică?
- Va trebui să te ucid, și să îți pot lua sufletul. Să ne înălțăm spre stele..Să devi un zeu, un sfânt!
Valentin se ridică și el în picioare, ducându-se încet spre ea, luând-o în brațe.
- Da...aș face orice..
- Tu nu înțelegi, odată mort, nu o să îți mai poți vedea familia!!!Pe nimeni!!..
- Aș lăsa totul în urmă pentru ca noi doi să fim împreună..
- Nu o să mai vezi frumosul Pământ. Eu ce nu aș da să fiu muritoare, să pot îmbătrânii cu iubirea mea.. să simt dureri ale dragostei, să pot să mă bucur de razele dimineții, de mângăierile lunii... Nu fi de acord. Dacă ești, va trebui să te omor.
Bărbatul îi zâmbi plăpând, dar nu zise nimic. Îi puse un pumnal gros, în mâinile ei firave, și o sărută cu tandrețe la care îi șopti:
-Fă-o.
Luna era din ce în ce mai puternică pe cerul puzderat cu stele. Greierii nu s-au oprit din cântat, iar păsăriile nopții le țineau isonul...

*

Ceul începea să se deschidă la culoare, iar urma purpurie reapăru înspre răsărit, dar era o urmă mâzgălită cu o dungă rubinie. Țăranii se treziseră devreme, iar cu sape mergeau încet spre câmp. Când un zbierăt zgudui tot satul, un țipăt de mamă, ce durerea vieții o lovise.
- Valentin!!!VALENTIN!!Blesteme Zamolxis!!Blesteme..
O femeie în vârstă își jelea odorul răpus la pământ, legănându-
l ușor, fiind umplută de sânge. Lumea se strânse în jur, oripilată să vadă preotul zeului Zamolxis, cum era fără suflare, cu ochii paienjeniți și plin de sânge strălucitor.
În ochii lui secați și albaștrii, se observa două stele unite, ce în înaltul cerului sclipiră pentru ultima oară spre Pământ.

::Stam singur în cavou/și era vânt::

„Stam singur în cavou și era vânt”...aceste cuvinte apăsătoare spuse de marele poet simbolist,George Bacovia,reprezintă pentru mine o odă în această perioadă tumultoasă.

De ce amarul solitidinii tocmai acum s-a instalat în ființa mea?

De ce nu m-a lăsat dorul amorului în pace,cum eram eu fericit doar cu mine însumi?

Dar nu a trebuit să răscolesc eu prea mult prin amintiri arse,ci să privesc recentele întâmplări ce duc spre vacanța de Anul Nou.Ca tot omul,m-am petrecut,dar departe de orașul de gheață numit Sibiu(Capitala PROASTELOR Maniere)ci în Arad,cu singur ființă de pe Terra în care eu cred cel mai mult și anume Alexandra.Acolo își are iubitul,iar după plecare m-am lăsat răpit de o melancoliie ce părea că a uitat definitiv de mine..iar gripa singurătății m-a cuprins.

Alexandra și cu prietenul ei,sunt un exemplu perfect pentru multe cupluri,iar la ei poți spune că există iubire.Din păcate,acest basm,în care ea conviețuiește cu prințișorul ei încă nu a ajuns și pe calea mea,și încă zac la o margină de groapă fără fund,fiind pe cale să mă prăbușesc în gol.Înțeleg,realizez și știu să încă sunt tânăr,iar ca eu trebuie să aștept,dar sincer cine mai poate aștepta când este pe cale să cadă în gol.

Cel mai mare dușman al omului este singurătatea sentimentală.Ori cine vrea să aibe pe acel cineva,în care să-ți încui încrederea,și să vă hrăniți  din sentimente și certitudinea că sunteți în siguranță.Amintește-ți când ai fost îndrăgostit,iar persoana ta era acolo,ducându-ți dorul și deschizându-și brațele defiecare dată când soseai fericit,întâmpinându-te cu un sărut dulce,cald..și o afirmație drăgăstoasă ce era alifie pentru inima ta...și durerea despărțirii..

Ori ce om a iubit,iubește și va iubi,iar scepticii sunt persoane ce nu au avut și nici nu știu să păstreze ce este frumos din acele sentimente de levitație.Pentru iubire nu s-a găsit o definiție clară,dar un lucru este cert.Iubirea este o însușire de sentimente create de două persoane ce devin una.

::Balada Astrologică::

  Oameni,ființe supreme animalelor și vorbărețe,ființe supuse unui destin implacabil,rutinați de viață,mișună precum furniciile pe Terra.Unul plânge,altul se uită înspre cer neputincios,observând bolta cerească,neștiind ca printre astre se afla o axă nevăzută de oameni.Axa aceea era defapt un cerc format din 12 stele strălucitoare de culori diferite,îar în mijloc un disc de cristal se rotea încet,aruncând spre Terra cuvinte,fraze destinale.Era un nou an,începutul său,iar ca defiecare dată,stelele aceelea se întruneau pentru a hotărâ care dintre ele va domina în 2011.Și atunci când lumea se pregătea să desfacă șampania,să aprindă fitilele la artificii,timpul a fost înghețat de către Vărsător,zodia dominantă a anului 2010.Vărsătorul,stătea în mijlocul discului Astrogramei,așteptând cu ulciorul său curgător,pe frații lui,și încet stelele din jur se metamorfozeau în zodiile destinului.Incăpățânatul Berbec se așează impunător pe casa sa,scuturându-și coarnele.Taurul se așează calm și zguduitor,paradoxal,pe casa sa,privindu-și fratele berbec cu o privire ce îngheța și cel mai dur om.Lângă Taur,cu chicote și râsete,șușoteli și cântece,cei doi Gemeni aterizează precum o pană,jucându-se unul cu altul.Timid,și precoce,Racul zâmbește când își vede casa,fii ndu-i dor de ea.Un răgnet îi face pe ceilalți să se uite speriați observând mândrul Leu cu își așează coama,cu un orgoliu ce depășea barierele Universului.O frumusețe răpitoare,o naivitate și cu o protecție asupra altora destul de exagerată,frumoasa Fecioară,cu flori de Nu-Mă-Uita în păr,se așează grațioasă pe casa ei,făcând cu ochiul celorlalte zodii.Aici sau acolo,este bine sau rău,da sau nu,se auzeau șoapte din partea Balanței,cu tarele de cristal,se așează sceptic pe casă.Un războinc ce stă între viață și moarte,unul ce înțepătura este atât de usturătoare că vrei pur și simplu să mori,Scorpionul se așează pe casă cu un cutremur ce îi face pe ceilalți să își revină.Dar lângă el,un nechezit se aude,iar apoi apare un centaur cu o săgeată destul de periculoasă și veninoasă,Săgetătorul a uitat defapt de ce a reveint după un an în casa sa.După săgetător,rămâne casa liberă,deoarece propietarul stătea în centru.Lângă casa liberă,Capricornul se așează cu încredere și fără zgomote de copite,zâmbind liniștit și relaxat.Iar în final,lângă Berbec și Capricorn vine mândrii Pești,destul de misterioși și luminoși.Iar astfel Astrograma este completată..

-Dragi frați,a sosit momentul să hotărâm a cui an va fi,zise Vărsătorul având lângă el un animal,și anume Tigru.-Anul meu s-a încheiat,anul Tigrului,iar acum am hotărât a cui an va fi,cine va influiența oamenii în al lor destin.Eu le-am dat libertatea,rebeliunea,amuzamentul,dar și răceala...

Vărsătorul a ridicat mâinile în aer și astfel Peștii au început să plutească.

-Anul 2011 va fi anul Iepurelui.Voi Peștiilor,veți domina.Veți face lumea misterioasă,visătoare dar mai pesimistă și indiferentă.

Vărsătorul a eliberat centrul Astrogramei și a lăsat Peștii cu iepurele alb în brațe,în locul lui,iar astfel Vărsătorul s-a retras în casa sa.Toți au început să aplaude,și să se transforme înapoi în stele,dar Peștii au devenit un soare luminos și puternic,iar astfel Timpul a revenit,și artificiile au pocnit...

::Balada unui nou început::

Stau la o masă curată,și îmi deschid vechiul capitol 2010.Am zâmbit când am văzut cum tremuram de emoții la Bacalaureat,și ce dezamagit am fost când nu am reușit..dar cu speranță i-am dat de capăt în August.Ce minunat a fost când în 3 Iulie,am împlinit 20 de ani,și m-am simțit pregătit pentru tot și toate,și am reușit efectiv să mă dezlănțui de inhibiți,de etichete sociale,de susținerea neexistență a tutoriilor.Am luptat pentru independență,am câștigat-o..pentru o iubire perfectă,am pierdut-o...Un an in care am rămas singur dar și iubit de prieteni....Un an în care mi-am început un nou capitol al vieții...

Mi-am dechis capitolul 2011,și scriu încet pe el...Sănătate,Iubire și Noroc

::It's a quarter after one, I'm a little drunk, And I need you now.::

 O piesă pe care eu pur și simplu o ador:)..Și o recomand: