Ce frumos este să privești zăpada proaspăt așezată, sclipind în lumina albastruie-fantomatice a felinarelor ruginite de vreme. Și privesc cum ninge muțește, de la fereastra mea înghețată și gânduri se războiesc în mintea mea obosită, una mai puternică decât cealaltă și efectiv mă las răpit de ele în glasul sugrumat al timpului, de mână cu vechea mea prietenă...Speranța..
Oare pentru ce am luptat în tot acest timp de independeță, de răscruce a vârstelor? Să am efectiv deplină creza în persoana mea destul de tânără și răbdătoare, în cea ce vreau cu adevărat, în cea ce viața tot încearcă să mă învețe, iar eu ca un copil neastâmpărat nu o ascult. Atunci ea mă pedepsește prin ami răpii vise dragi mie, iar atunci îi spun cu un glas stins:„-Te iubesc viață, dar te urăsc în același timp!”.
Lucruri de odinioară ce mă protejau,acum le simt răpite de timp, mă simt sufocat de el, și totuși nu mă dau bătut așa ușor, nu renunț în ami face visele cele mai incredibile și frumoase.
Ce aș fi vrut să fiu precum ninoarea ,pe care o privesc cu invidie, ce încet acoperea tot locul vizibil. Atât de albă și pură, atât de sclipitoare și divină, și totuși atât de rece...
Mă îmbrățișez singur, fiindu-mi frig, un frig ce sufletul nu îl mai poate suporta, încât s-a îmbolnăvit...tremurând. Oare tot singur mă voi îmbrățișa? Dar oare dacă visez în continuare.....se va întâmpla ceva?
Nimic..nu fac nimic, decât să alerg după iluzii...optice a sufletului meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu