O umbră purpurie a fost urma soarelui ce a a pus proaspăt. Dincolo se munții de catifea albastră, se zărea luna palidă, agățată de un nor lăptos. Sunetele zilei au fost rapid înlocuite de corul greieriilor, ce în aer înălțau un val de muzică înserată.
Valentin stătea întins pe iarrba uscată de iarnă târzie, și deși se simțea un iz de primăvară în aer, iarna stătea ascunsă după ramuriile uscate a prunilor din vale. Bărbatul privi Luceafărul cu ochii înlăcrimați de iubire, cu imima umplută de speranță iar cu suletul înălțat pe culmile fericirii. Valentin aștepta emoționat miezul nopții, atunci când Valentina se va coborî din Rai în ai împlini visele.
Odată pe an, mai precis odată la 14 Februarie, Zeița Dragostei, Valentina, este eliberată de Zamolxis în ași reîntâlni iubitul muritor, iar atunci când răsarea soarele, aceasta se face rouă proaspătă, iar Valentin o ia în mână și o sărută. O bufniță rătăcită se auzea în apopiere, iar bărbatul se ridică în picioare, uitându-se spre lanțuriile de stele destinale, observând una cum coboară spre Pămân, într-o viteză de nedescris, și zâmbi, simțind cum inima îi bătea să îi spargă pieptul, de fericire.
Steaua lui norocoasă ce îi va încălzi ființa, steaua lui albastră ce îl va înălța spre visele unde el și ea vor fi doar o singură creatură a Divinității; o creatură ce împrăștie iubire peste tot și anihilează ura umanității, ce a ars atâtea secole.
Bum! O lumină albă cuceri locul, fără să se fi auzit un sunet, iar din locul ei o fată se înălță drept. Era ce-a mai frumoasă fată îmaginată vreodată de Daci și Traci. Precum un înger, Valentina avea părul împletit și lung până la glezne, bălai cu șuvițe albastre, iar flori de liliac și lăcrămioare erau prinse în podoaba ei capilară. Ochii violeți și extrem de cuceritori, iar cu pielea radiind precum razele lunii de pe cerul senin, fata se apropie de Valentin, care rămase uimit.
- Valentina, ești..mult mai frumoasă decât știam.
- Sunt aceași de secole dragul meu iubit. Nu m-am schimbat deloc. Dar tu ai mai crescut, nu mai ești un... băiat precum te știam acum 20 de ani.
- Mă urâțesc iubirea mea, simt cum corpul se schimbă, mă schimbă efectiv...O să ajungi să nu mă mai iubești.
- Cum poți spune așa ceva? zise Valentina apropiindu-se de el, și luându-l în brațe drăgăstos. Îți pot vedea sufletul, și acesta e așa cum l-am știut în toți acești ani..Oricum în seara asta e diferit...
- La ce te referi scumpa mea zeiță?
Valentina îl privi cu compasiune, și nu știa exact cum să îi spună, și s-a retras cu spatele la el, privind înlăcrimată luna ce a pus stăpânire peste regiune.
-Dacul meu iubit...Seara asta e ultima în care tatăl meu Zamolxis, mă lasă liberă pe Pământ. Am dezechilibrat rău de tot sistemul și nu e bine deloc.
Valentin o privi speriat, ca și cum i-ar fi spus că va muri mâncat de lei, și deși nu înțălegea exact ce vroia să spună zeița, se simțea dintr-o dată...pustiit.
- Ce vrei să spui?
Aceasta se întoarse ușor spre el, în așa fel încât se observa ochii strălucind în spatele razelor argintii ale astrului.
- Va trebui să ne luăm adio. Eu voi rămâne printre stele, iar tu vei rămâne în Dacia..
-NUU!
Zbieretul lui Valentin se auzi dincolo de hotare, dar lui nu îi păsa. Căzu secerat în genunchi la pământ, iar lacrimile calde îi șiroii pe obrajii rumeni. Valentina fugi la el, și îl îmbrățișă.
- Tu nu înțelegi?! Eu sunt zeiță iar tu muritor...
- Și, crezi că e un impediment?
- Da! E sistemul naturii...
- Nu va mai exista nici o șansă ca noi..să nu rupem ce am creat?
- Ba da...doar una, dar nu ți-aș cere niciodată asta..
- ORICE!!ORICE!!
Valentina se uită la el, și îi luă buzele în ale sale, iar Valentin simți cum un foc îi mistuie ființa și îi încălzește sufletul. Acesta nu se opri din sărutat, dar Valentina se ridică din nou.
- Este vorba de...sacrificiu.
- Adică?
- Va trebui să te ucid, și să îți pot lua sufletul. Să ne înălțăm spre stele..Să devi un zeu, un sfânt!
Valentin se ridică și el în picioare, ducându-se încet spre ea, luând-o în brațe.
- Da...aș face orice..
- Tu nu înțelegi, odată mort, nu o să îți mai poți vedea familia!!!Pe nimeni!!..
- Aș lăsa totul în urmă pentru ca noi doi să fim împreună..
- Nu o să mai vezi frumosul Pământ. Eu ce nu aș da să fiu muritoare, să pot îmbătrânii cu iubirea mea.. să simt dureri ale dragostei, să pot să mă bucur de razele dimineții, de mângăierile lunii... Nu fi de acord. Dacă ești, va trebui să te omor.
Bărbatul îi zâmbi plăpând, dar nu zise nimic. Îi puse un pumnal gros, în mâinile ei firave, și o sărută cu tandrețe la care îi șopti:
-Fă-o.
Luna era din ce în ce mai puternică pe cerul puzderat cu stele. Greierii nu s-au oprit din cântat, iar păsăriile nopții le țineau isonul...
*
Ceul începea să se deschidă la culoare, iar urma purpurie reapăru înspre răsărit, dar era o urmă mâzgălită cu o dungă rubinie. Țăranii se treziseră devreme, iar cu sape mergeau încet spre câmp. Când un zbierăt zgudui tot satul, un țipăt de mamă, ce durerea vieții o lovise.
- Valentin!!!VALENTIN!!Blesteme Zamolxis!!Blesteme..
O femeie în vârstă își jelea odorul răpus la pământ, legănându-
l ușor, fiind umplută de sânge. Lumea se strânse în jur, oripilată să vadă preotul zeului Zamolxis, cum era fără suflare, cu ochii paienjeniți și plin de sânge strălucitor.
În ochii lui secați și albaștrii, se observa două stele unite, ce în înaltul cerului sclipiră pentru ultima oară spre Pământ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu