:: Cu răbdarea treci marea....::

 Știți când aveți răbdare pentru ceva, cât te apasă și chinuie. 

După expresia: „ Cu răbdarea treci marea”, e precum stai pe țărm și observi un far în îndepărtare. Ști că la farul respectiv te așteaptă o persoană dragă, și vrei efectiv să ajungi la ea până nu pleacă. Așa că încerci apa. La început este destul de caldă și plăcută. Apoi, înaintânt observi că temperatura apei sărate scade, și devine din ce în ce mai frig și din ce în ce mai adânc. 


Simți că amorțești, dar tu tot continui să înoți, văzând lumina farului că se apropie din îndepărtare. Simți că rechinii îți dau târcoale, dar nu te temi continuând să înoți...


Întrebarea mea: „ Oare până cât reziști, să simți durerea răcelii, și să simți că îngheți, văzând farul din îndepărtare...?”

:: Un cuvânt sucit::

Oare doare atunci când vezi că cineva drag pe care l-ai rănit, stă departe de tine? Cu o oare care răceală, sau că încă își caută perechea deoarece a fost rănit de tine, și acesta/aceasta din momentul când găsește te lasă, cu motivul ( Tu m-ai părăsit odată, nu mai vreau să trec prin același lucru)....Doare...auch.


Multe lucruri sunt încâlcite, din moment ce încerci din răsputeri să îți răscumperi greșeala și te simți mai pustiit, să ști că ai făcut o prostie, dintr-o prostie și apoi să fi o a doua șansă ce pălește în fața primei șanse, și într-un final să dispari.


Poate toți oamenii, când greșim, încercăm să luptăm și mai mult pentru a fi bine, pentru a nu greși și altă dată, poate luptăm să iubim, și ne rănim, în vorbe, fapte, cugetări. Am înnebuni oare dacă am rămâne numai noi singuri?

:: Mă întreb...oare? ::

 Dacă aș putea să dau timpul înapoi, oare ce aș putea schimba? Faptul că am rănit persoane? Faptul că am trăit într-o familie dezolantă, în care nu am fost apreciat destul iar aripile mele au foste retezate? Nu știu. Poate n-aș schimba nimic, doar să privesc lecțiile vieții, evenimentele ce au avut și ele un scop pentru a-mi forma personalitatea, să intru în rangul „oameniilor”.
  Dar ce este un om până la urmă?
Biologic= Omul este o ființă supremă animalelor, cu capacitatea de a gândi și vorbi.



Religios= Omul este ființa creată de Divinitate, și ce-a mai iubită dintre făpturi.


Psihologic= Omul este ființa înzestrată cu sentimente, emoții, gândire.


Eu personal cred că omul în sine este o făptură naivă ce are ca scop să învețe din greșeli pentru a deveni OM.


 Dar eu sunt om?


Nu pot spune că mi-am învățat toate lecțiile. Știu că încă mai am de trecut prin multe, dar știu că voi reuși să devin ZEU nu om. Cu toții putem...

  Iubim, urâm, rănim, iertăm, râdem, plângem...și câte putem face; acele simple mișcări care multe făpturi nu pot. 
  Ne-am construit un Iglu cu pereții reci și rotunzi, fiind blocați cu toții în capsula de gheață, observând tablouri precum materialism, ură, probleme... dacă am putea să ne săpăm o ieșite și din momentul acela să respirăm un aer curat.


Îmi cer iertare....ca o simplă ființă când greșește.



Îmi cer iertare...atunci când în capsula de gheață, am observat tabloul singurătății.



Îmi cer iertare...dacă nu am lăsat pe nimeni să se apropie de mine.



Îmi cer iertare.

::Una peste alta partea II::

 Și uite așa observ cărămizile din mâinile mele cum devin tot mai grele, simt cum se frământă sub mână. Și brusc se distrug. Nu îmi mai observat ajutorul, ci o ceață lăptoasă în jurul meu, încerc să fug să mă zbat, dar nu vedeam nimic în fața ochiilor, și....am alunecat..

  Am simțit o mâzgă de sub picioare care m-a lăsat să cad în gol, să mă lovest de treptele reci și colțuroase...Și aterizez aproape mort decât viu pe un pământ rece, spini ce s-au înfipt în ființa mea mă durea, atât de departe era lumea mea, și tot în negură am ajuns...Mă durea fiecare părticică a corpului, dar nu vroiam să încurc ajutorul în a construi lumea, el o poate și singur eu...rămân tot jos plin de sânge și vânătăi....

:: Una peste alta partea I::

În zilele acestea de un weekend superb dar destul de ciudat a lunii Noiembrie, am fost pe culmile unui lumi destul de uitate de mine, și nu credeam că voi reputea urca treptele acele reci și colțuroase, sparte de lucruri care mai de care dificile. Dar am reușit, și pot spune că mă simt minunat, fără să am răsuflarea aproape moartă.
 În acea lume pe care eu am început să o construiesc cu ceva ani în urmă, și nimeni nu m-a ajutat să o termin până la capăt, iată că dintre norii lăptoși și furtunoși s-a arătat un ajutor din partea Universului în a mă ajuta să reconstruiesc lumea mea pentru a devină și lumea ceiluilalt, și ușor lumea mea a început să reprindă contur, poate sunt multe de construit, cărămidă pe cărămidă, dar încet se va reconstrui...ce sentiment să ști că ai un ajutor și cu sentimente lumea devine minunată.


Dar unele întrebări mi-au venit în minte:


Dacă acel ajutor al dorințelor mele care a venit să mă ajute, se va sătura și va pleca pe treptele reci lăsându-mi cărămidele grele în brațe, fiind izolat printre dărâmături...


Sau dacă eu nu sunt destul de rapid în a construi lumea, iar tot eu voi rămâne într-un palat rece...


Încerc să nu îmi pun multe întrebări, e prea rapid...nu ar trebui, la urma urmei....e totul ok, iar lumea arată din ce în ce mai bine....

::Cele trei nopți cu lună plină::

Mă uit în sus la cerul senin, a nopții. Observ luceafărul Eminescean ce pare legat de un alt astru mai măreț, precum amândouă pendulează pe cerul rece a lunii Noiembrie, și anume celebra lună plină. Trei zile durează până astrul se ascunde după umbră lăsând loc stelelor să strălucească, dar pentru mine are altă semnificație.

  Acea lună a avut grijă ca să îmi îndeplinească o dorință ce mă mistuia de mult timp, și anume să zâmbesc și ca inima din nou să câștige războiul cu mintea. Cu ochii nemaipomeniți de frumoși, de un căprui dulce și cald,  acea persoană „ a lunii pline” pare să fie piesa de puzzle ce lipsea din fericirea ce nu era completă. Acum că am descoperit cheia aștept ca puzzelul să fie precum un portal ce mă poartă spre „alte lumi” cum ar fi ce-a a iubirii.
 Luna poate fi o piază rea pentru alții, dar pentru mine este un mister..

:: Am găsit iubirea într-un loc fără spreanță::

:: În dimineața aceasta stăteam liniștit, bându-mi cafeaua, iar în playlist mi-a venit o melodie:„ We found love in a hopeless place..” logic, e de la Rihanna, dar alt lucru mi-a atras atenția și anume că iubirea te găsește când nu te aștepți, când aproape că moare speranța.

:: Iubirea este un sentiment puternic, vital, fără ea nu am putea trăi, deși mulți și-au pierdut speranța în ea devenind animale, dar oare de ce? Simplu. Ori ce om de pe Terra se gândește în trecut, ce-a ce face nemaipomenit de rău. Se gândește cât a suferit, cât a iubit, cât a sperat pentru nimic, și automat aceste acțiuni vor fi mai dublate în viitor, așa că normal că nu are parte de iubire dacă este blocat în trecut. Trebuie să încercăm să ne focalizăm pe ce vrem de la iubire, ce putem dărui și ce putem primi, iar noi putem mânui cum vrem sentimentul în așa fel încât să nu devină otravă.

:: Melodia, cum însăși Rihanna a spus, se referă la speranța de a-ți găsi iubirea, iar ea este imprevizibilă. În încercarea unora dintre noi să o găsească, ea nu este nicăieri, deoarece ea ne caută pe noi. Nu vă pierdeți speranța, nu gândiți la pagube, consecințe nefaste...concentrați-vă pe ce vreți, cum vreți să fie iubirea.

:: Acel sentiment este cel mai de preț, ne poate umple zilele în bucurii..Și fiți pregătiți să o primiți cu brațele deschise, deoarece poți să o găsești într-un loc fără speranță::