Un cârd de gânduri

Câteodată mă gândesc că fiecare ființă umană se oprește din mers, uitându-se-n spate și gândindu-se: „ Oare ce am realizat până acum?” Sau efectiv uitându-se în jur, observând descumpănit că viața care încerca să o construiască cu pricepere și dăruire, se năruie încet, sub ochii naivi ai omului.

Mă întreb, în nopțile umede ale ploilor de Mai, nedormite, de ce câteodată ți se pune-n cârcă mai mult decât poți duce și oare dacă ar fi o soluție pentru a mai da jos din greutatea problemelor, unde s-ar afla? Care ar fi aceea? Ce trebuie făcut? Acționat? Gândit....

Întrebările acestea revertebrează retoric în mintea mea, pierzându-și drumul și ecoul. Și aud ploaia cum cade și tot nu observ acel rost pentru anumite lucruri. Nu doresc să mă afund într-o filosofie de viață fără noimă, dar consider că la un moment dat, indiferent cât ți-ai lustruit atent zâmbetul pe chip și ți-ai însuflat pofta de-o viață frumoasă, viața este precum o vedem noi, cum o clădim noi, cum o gândim și cum o gândesc alții pentru noi, și câteodată ea ne pedepsește, făcându-ne să respirăm sacadat, să fim uzi leoarcă pe frunte și să ne uităm în sus la pustiul Universului, zbierând după un ajutor, de undeva, cineva să ne audă răgetul disperat de om, deoarece omul de la începutul veacurilor a fost imperfect, imperfect în raționament și trupesc, imprefect în viață, care deseori te strânge precum o menghină făruită dintr-un oțel inoxidabil. Și unele făpturi omenești, preferă să se ascundă în umbrele unor vise ce nu au fost clădite niciodată, doar de imagini fantagorice din propia minte, singurul lucru probabil ce te împinge la o mică fericire de trăire... Luptăm  mereu să fim cât mai sus posibil pe culmi înalte, și bolovanii încearcă să ne zdrobească... urcăm în sus și încercăm să îndurăm frigul și foamea, setea și singurătatea. Și într-un final, un musafir așteptat de toți va sosi cu o pelerină întunecată de păcate  și cu o coasă mult prea ascuțită pentru sufletele noastre îngălbenite.

Plimbarea Dendrologică: partea a - III- ea

Se pare că eu personal sar peste câte o Duminică de plimbare în parcul verde din Simeria, dat fiind circumstanțele... prefer efectiv să fiu cât mai activ la proiectul hunedorenilor din tot județul, nu numai din municipiul cu același nume istoric.

Așadar, la 9 trezirea, ca deobicei cafea plus internet înainte de plecare spre peronul șubred a Hunedoarei, animat doar de grupul nostru în  fiecare zi de Duminică. Dar Duminica aceasta a fost una destul de specială în ambele sensuri, bune și rele. Fără incidente, viața n-ar mai fi hazlie, nu-i așa? Vorba unui „ coleg de plimbare”, fiecare plimbare este diferită, și clin să fiu de acord cu acea persoană, a cărei experiență în  Duminicilor naturale în parc, a prins de mult rădăcini solide.

Oricum, pregătit sufletește, și cu doar 4 ore de somn în spate, mă pregătesc de plecare. Deși ironia sorți câteodată îți dă peste nas, în special mie, unul care mereu am impresia că sunt în urmă cu timpul acordat pentru o prezență ( punctualitate pe scurt în dicționare), fugind ca tătarul la atac, având idea implantată-n subconștient că sunt în întârziere, iată că de data asta am eliminat acea idee banală și enervantă din minte, și în sfârșit picioarele mele se unduiau lejer în mersul plăcut spre gară.

Ajuns chiar la timp, îmi observ grupul deja pregătit pentru bilete și îmbarcare în trenul spre Simeria, așteptând oarecum agitați dar calmi în același timp, la casa de bilete, unde o doamnă obosită împărțea biletele de călători fără prea mult entuziasm ( Cred și eu, dat fiind că stai într-o gară parțial abandonată de călători). Mă apropii binevoitor de grupul format din persoane, unele cât de cât vechi în tocirea adidașilor prin parc, având în jurul gâtului aparate de surprins natura și tot ce mișcă în jurul ei, persoane care nu le-am observat și alte persoane care deabea au atins vârsta majoratului în România. Și bineînțeles, fără nici o uimire din partea mea, cineva din grupul adolescențiilor, proaspeți ieșiți din pubertate, se răscoală în a mă compara în gura mare cu un cântăreț de muzică ce unge inimiile grăsaniilor plini cu bani munciți „cinstiți” și oameniilor cu un IQ ceva mai mediocru decât majoritatea oameniilor ( pe scurt manele), Jan de la Craiova. Deși am ignorat acea comparație slabă și ridicolă, venită din partea unor copii ce judecata nu le permite să gândească la un nivel rațional ( Iar ca să devin și mai diabolic în satirizare, probabil dacă le-aș pune sub lungul nasurilor o oglindă, acel Jan de la Craiova, în comparație cu dânșii, devenea un Făt-Frumos rupt din basmele eminesciene) dar am lăsat de-o parte ironia jalnică și am zâmbit bucuros către ceilalți, ale căror IQ- uri era totuși pe unda normală a unui om civilizat.

Ieșim cu toții pe peronul spart, în așteptarea plecării. Inițiatorul, ca deobicei cu idei spontane și practice, ne oprește în a ne face o poză de grup în acea gară. Iar pe cine să găsească în facerea acele poze memorabile din Hunedoara, decât pe un controlor. Acesta, surprins dar binevoios, merge alene spre tren, pentru a încerca să ne prindă grupul ( Miraculos, format din 24 de persoane) și deasemenea, plăcuța prăfuită deasupra capetelor noastre, ce anunța exact unde ești în gară, cine nu știa practic că după Hunedoara trenul nu zboară.

În tren. Atmosferă gălăgioasă, tipică unui grup însuflețit de-a se plimba cu amicii și alte persoane în parcul duminical ( Cum am ajuns efectiv să-l numesc). De data aceasta, eu personal eram mai rezervat și nu doream să întru-n zarva ce s-a format, preferând să stau liniștit pe scaunul meu prăfuit și ros din tren. Controlorul, fotograful amator ce ne-a surprins pe peron în grup, sosește în vagonul nostru, controlându-ne de bilete. În momentul ce a ajuns la mine, din greșeală i-am dat un bilet de altă Duminică ( Eu fac colecție de bilete, reamintindu-mi cât de mult îmi plac călătoriile), amuzat de situație, încep să caut mai atent biletul proaspăt preluat pe lei, de la caserița de pe peronul hunedorean. A durat ceva să constat că biletul se ascundea printe bani, deși nu erau mulți la număr, doar cât să-mi mențină zâmbetul pe buze.

Simeria. Deja norii grei se puteau observa de departe, fiind lăptoși cu o nunață puternică de albastru violent, semn că vremea putea oricând să înceapă un război cu tunete și picături cât un glonț. Dar noi, tot grupul, am mers agale spre Parcul Dendrologic. La primul popas grupul s-a cam rărit de câteva persoane, care au preferat să meargă înainte ca rușii dar nu am contestat, până la urmă fiecare face cum poftește și le taie capul. Dar spre surprinderea mea cel puțin, grupulețul ce s-a rătăcit de noi, ne aștepta aproape de intrarea parcului. Vremea începea să prindă putere în soare și căldură, iar primul meu gând a fost ( „ Ce prost sunt, puteam efectiv să vin în tricou” ) dar nu am fost chiar atât de neisprăvit... deoarece vremea... e precum.... vremea.

Intrați în parc, de data aceasta ostașii noștrii „metalurgici” a depășit demult numărul domniilor simerieni ce erau sub 10 la număr, cel puțin din câte am putut eu observa și cunoaște, bineînțeles. Dar, cum suntem solidari parteneriilor de relaxare duminicală, am așteptat pe un domn să sosească, unul destul de veteran în plimbări ( Eu personal mă declar boboc cu diplomă). Și așa frumos, agale și calm, am pornit spre parc. Iar când să ne luăm bilete, în urma noastră intră un cârd de micuți ce nu se mai termina. După fețișoarele lor naive, îmi puteam da cu ușurință seama că nu erau de-a casei ( Hunedoreni), și întradevăr, micuții proveneau dintr-un județ ceva mai-n sus și la vest, Bihor, mun. Oradea.

Tot cineva dintre noi a avut idea foarte inspirată să ne pozăm în grup la intrare, deoarece ori riscam să ne rărim ori vremea ne pedepsea plimbarea, deși era nedrept. Și astfel am coborât spre aleile proaspăt numite, și cunoscute.

Grupul era totuși unit, eu unul eram aiurit și pierdut pe alte gânduri, deși  sunt sociabil și sufăr de limbariță cronică, de data aceasta eram destul de tăcut, analizând totul în jur. O vedetă neobișnuită din poporul insectelor  își face apariția pe o masă de lemn în parc, și anume o viespe, sau cel puțin ceva mai mare, deoarece insecta cu ac depășea standardele unei viespi sau albine. Toți fotografii cu aparatele lor pe viespe și mă miram că aceasta nu s-a agitat, bucurându-se de atenția acordată.

Înaintând în parc, ne oprim în sfârșit la popasul veșnic știut de toți, ( Deși denumirea nu îmi este cunoscută, sau cel puțin dacă are vreo denumire) unde o clădire abandonată își duce timpul uitat în mijlocul parcului, iar cărămiziile ciuruite de vreme, parcă stătea efectiv să se prăbușească. Inițiatorul nostru din Hunedoara, a început să arate printr-o carte minunată, cum a fost odată parcul Dendrologic. Deși vroiam să mă ridic și să fiu mai atent la ce are de spus, s-a strâns majoritatea în jurul său și am preferat să-l ascult de unde stăteam. Acolo se pare că vremea începea să se supere pe noi, aducându-și armata de nori violenți deasupra capetelor noastre, și puteam să jurăm cu toții că ceva se va ivi în calea noastră sau chiar pe noi. Așa că ne-am întors din drum, și în timp ce fulgerele ramnificau cerul cu un sunet destul de puternic, picăturiile nu mai conteneau să se oprească și în curând norii și-au vărsat supărarea și amarul pe noi, iar din cer apă gârlă a început să cadă. Atunci grupul s-a rupt în bucăți. Fiecare își găsea un loc să se adăpostească. Deși oarecum era amuzant că ploaia ne-a tras linie, era și de îngriijorat faptul că apa nu ne binecuvânta decât cu o eventuală răceală zdravănă, iar atunci m-am gândit că nu am fost chiar atât de idiot să vin în tricou, dar se putea să fiu mai prevenitor în vreme și să mă îmbrac ceva mai bine, dar nu regret și... practic, totul este spontan.

În timp ce doi amici își continuau drumul prin ploaia torențială, eu și un alt bun amic am așteptat tăcuți sub o tufă ( copacii nu mai reușeau să ne protejeze capetele de ploaie) deși simțeam fiecare strop rece pe piele prin haine. Când într-un sfârșit, ploaia a dat semne de oprire, ne-am continuat drumul spre ieșirea din parc, la principala clădire albă, care din păcate, conservarea nu a atins suprafața ei rece, alb-murdară și lăsata-n paragină.

Acolo, grupul s-a hotărât să părăsească de tot parcul, ducându-se la localuri unde era cald și băuturi, iar eu cu acel amic ne-am hotărât să rămânem sub protecția clădirii, așteptând inițiatorul nostru să sosească din parc ( Pasiunea efectiv l-a împins să surprindă urgia apei din ceruri, ce s-a revărsat cu putere peste noi; tot respectul pentru acest om). Când a sosit, împreună cu doi simerieni, ne-am hotărât să mergem undeva și noi la căldură și să sorbim o băutură caldă sau rece, până când ceasul ne va anunța că trenul va pleca din gara Simeria, ceva mai populată decât gara noastră dragă și frumoasă.

Când se părea că ploaia își începuse o a doua repriză de stropit, în momentul când să traversăm, un șofer s-a gândit că nu ar fi rău să treacă cu viteză printr-o baltă proaspăt formată, aflată chiar lângă picioarele noastre, așa că am sărit la țanc, deși m-a atins apa din baltă, dar valul l-a lovit din plin pe inițiator, care efectiv nu a mai contenit să mai spună ceva... tipic unui șofer de pe meleagurile noastre, nu-i așa?
Un veteran în plimbări, ne-a condus cu mașina până la o cafenea destul de drăguță, unde grupul nostru s-a strâns pentru a fugi din calea ploii. Intrând și ocupând vreo trei mese scunde, ospătăriței i s-a aprins nervișorii din creierul dânsei, aflat sub claia de păr vopsit cu nuanțe cangerigene pentru podoaba capilară, speriindu-se de numărul nostru și citez: „ Servirea se face la bar” iar unul dintre noi a întrebat-o politicos, de ce, și iar citez: „ Că așa am eu chef.”

Acel chef al dânsei se părea că a distrus efectiv imaginea politeței unei chelnerițe, probabil frustrate din lipsa de lucru, și probabil o viitoare plimbare cu comenzi la mesel noastre, a terifiat-o. Așa că ne-am dus pe rând la bar ( doar chiar nimeni dintre noi nu se grăbea).

În tot acel timp, la acel local, luminiile aparatelor de fotografiat nu se mai opreau, și gândul meu zbura că probabil cele mai multe poze nu vor fi din Parc ci din localul acela nu prea special ci tipic unui local mediocru dintr-un orășel precum Simeria.

La ora plecării, doar câțiva ne-am ridicat de la mesele scunde și am mers agale spre gară. În tot acest timp, ploaia în sfârșit ne-a cruțat de o eventuală baie nedorită, dar eu unul tremuram din toate încheieturiile, gândindu-mă la geaca mea de piele, ce stătea fain-frumos pe cuier acasă. O uram....

Și cum o surpiză nu vine niciodată singură, în gară aflăm de la un domn în etate, că scumpul nostru tren spre casă nu va porni la timp. De ce? Oare pentru că așa se întâmplă în țara lui Papură-Vodă sau efectiv își bătea joc de noi? Răspunsul este simplu... „ Ceva” a cauzat întreruperea curentului pe linii, undeva între Bîrcea Mare și Simeria. Pe undeva... ceva... s-a întâmplat ceva... scriu în acest sens, doarece nu am înțeles o iotă din ce s-a întâmplat defapt, și pentru ca oasele mele să nu se sfărâme de frig, am urcat în tren fără habar de ce cursa nu putea pleca din gară. Ceva mai târziu, apar și restul plimbărețiilor, și la fel ca cei veniți devreme, stau efectiv uidânu-se la ceas, pe ferestre, alții urlând, alții ascultând muzică iar alții făcând poze. Și acum, oare unde erau cele mai multe poze făcute? În bar sau în tren? Parcul s-a exclus demult.

Totul bine și frumos, deja absența hranei își punea amprenta asupra noastră, iar acea stare de hibernare a apărut rapid printre noi. Doar câțiva agitați ca muștele, scoteau sunete. Ne gândeam deja la o altă posibilitate de a ne întoarce spre casă, și anume cu microbuzul spre Sântuhalm și de acolo alt microbuz, dar cu bugetul ajungeai undeva la trei călători cu trenul spre Simeria, ca să nu mai vorbim de totalitatea persoanelor aflate în vagon, trebuia efectiv să ocupăm un microbuz gol... ce-a ce bineînțeles, nu era posibil. Așa că cuminți sau agitați, am așteptat un miracol din partea persoanelor ce se ocupa de problema apărută. Din fericire sau miracol rupt din Eden, trenul s-a pus pe mișcare. Era frumos să observ peisajul curățat de ploaie, iar dincolo de munții Poiana Ruscăi, se observau frumoși conturați și cu un alb strălucitor pe un albastru șters, munții Retezat. Eu aproape ațipind, nu am mai prea ținut cont ce se petrecea în vagon. Doar auzeam cugetele neconfundate ale unui amic rocker, care probabil dacă îl înțepa viespea V.I.P. din parc, auzea tot județul răgetele sale, un tip simpatic dealtfel.

Ajunși în sfârșit înapoi în Hunedoara, eu mă gândeam că pe jos voi observa grindina lăudată de unii din plimbăreți, cum că și-a făcut apariția în Deva precum și în Hunedoara, dar se părea că nu prea...

Și în încheiere, pot să spun încă odată că sunt de acord cu expresia: „ Nici o Duminică nu-i la fel.”, și să mă bucur de o amintire foarte spontană din toate punctele de vedere.

Plimbarea Dendrologică:: partea a- II a

Revenit acasă în Hunedoara, primul lucru pe care îl vroiam să-l fac, era să aflu cine vine la următoarea întâlnire în proiectul dendrologic. Duminică dimineață, eram fresh, pregătit pentru o nouă aventură printre arbori, un mic paradis verde în care gândurile își schimbă direcțiile și se pierd printre razele calde ale soarelui, ce se înfiripau printre frunze.

Dar ca deobicei, cum sunt eu mai grăbit de fel, aproape că am alergat până la  gara Hunedoara, deși timpul era virgin și nu urla deloc că sunt cumva în vreo întârziere, amuzant este că eu îmi plantez o idee în minte și deși sunt conștient de realitate, idea respectivă îmi pune ceață în fața ochiilor, deci prin urmare aproape că alergam la peron.

Ajuns cu mult devreme, descopăr trenul principal, răsuflu, respir aer în plămâni și mă duc zâmbăreț la casa de bilete.

În timp ce picioarele mele se mișcau neatente, fără o direcție precisă pe peronul ciobit, începeau să se adune oameni, stând oarecum hotărâți. Era destul de ușor să depistezi oamenii din grupul tău de restul lumii, deoarece aveau zâmbete pe buze, sau poate pur și simplu se putea citi acest lucru pe fețele lor distinse.

După ce mi-am lungit gâtul după inițiator, de am ajuns o girafă umană, într-un final Lucian intră pe peron urmat de câțiva tineri dornici de plimbare prin natură, deși puteam vedea că energia din trupul său îi era pe terminate, ce-a ce apreciam enorm la el, deoarece are răbdare, timp pentru alții de-a face ceva pentru hunedoreni.

Echipați sufletește, și cu câteva sticle de lichide, ne-am suit în tren și duși am fost. Deși am observat, față de data în care eu am fost prezent pentru prima oară, de data aceasta sau mai îmulțit voluntari cu ceva 2 în plus, deși majoritatea erau fețe noi în proiect și vechi în lista subconștientului meu de cunoștiințe. Am ajuns să vorbim vrute și nevrute, deși după fiecare propoziție, râsetele răbufneau în metalul trenului și în scaunele de pluș arhi pline cu praf, semn că lumea nu prea este dornică să circule, sau pur și simplu acel praf este de decor ( eram ironic).

Totul bine, inițiatorul a făcut un efort supra omenesc de-a veni, deoarece dânsul a organizat în tot weekendul evenimente ce necesitau ca ochii să fie lipiți de frunte, ținuți deschiși, fără să adormi. Ajunși în Simeria, nodul principal feroviar din vest, descopăr uimit că nu numai grupul nostru de tineri, rebeli și dornici de plimbări, căutau liniștea verde pentru câteva ore, ci și două doamne cu niște fetițe agitate dar vesele ni s-au alăturat. Mi se părea interesant, deoarece copii sunt duși la plimbare în loc să fie lipiți cu fundurile de un scaun în fața unui monitor cu raze distrugătoare pentru ochii lor fragili.

Eu personal mă așteptam ca simerienii să ne întreacă și de data aceasta la număr, dar marea mi-a fost surpriza când am constatat că de data asta au cam pierdut teren; Doamne păzește, nu fac tabere între cele două orașe, practic este Hunedoara județul la mijloc, nu Hunedoara municipiu. În fine, deobicei, sau cel puțin din auzite, simerienii se adunau cu mic cu mijlociu și mare la parc în fiecare Duminică. O surpriză patrupedă a apărut, un blănos alb și iubitor de oameni, pe nume Ares ( Zeul Războiului la greci) deși toată lumea, inclusiv eu, am înțeles Alex ( Mintea umană distinge mereu numele des folosite). Acest blănos uriaș, din păcate, doar prin mărimea sa fizică, a făcut o fetiță să izbucnească în lacrimi la vederea canișului, semn că fetița a pățit o traumă cu un canin în trecut, fapt relatat de tatăl acesteia.

Și pornirăm... În timp ce mergeam prin parc, având imaginație bogată, mă gândeam ce s-ar fi întâmplat, Doamne ferește, ca cineva din fața șirului semi-indian, să se împiedice? Iar restul să vină în urmă ca un Domnio... să nu fiu prea diabolic...

Toată lumea cu aparatele-n mână, surprindeau minunea naturii în forma sa verde și originală, cu pigmee colorate de la roșu până la galben sau albastru. Între timp, eu discutam aprins despre muzica rock cu un „ Cunoscut prin Cuvinte” de la alții, și bineînțeles că acum acea persoană s-a oficializat în lista cunoscuțiilor. Mergând liniștit pe lângă Mureș, descopăr cât de plăcut era să simt curentul apei, pe fața mea obosită, în natură, să închid ochii, să respir adânc, și să îmi expir toate problemele....

Într-un final, pe cer norii începeau să se aglomereze, ca românul la sărbători în magazine, de la tenta de crem până la un albastru de cobalt închis, iar soarele să se piardă printe ei. Deja mă imaginam ajuns acasă, precum am intrat sub o cascadă.

Dar plimbarea a fost foarte plăcută, iar gândurile pe săptămâna aceasta mi le-am lăsat în copacii de soi, transformându-le în uitări. În timpul călătoriei înapoi spre orașul natal, toată lumea, inclusiv persoana mea, dădea semne de slăbiciuni obișnuite unei călătorii. Oboseală, în special pentru cei ce s-au cățărat la 5 dimineața pe un deal hunedorean, pentru a prinde soarele în flagrant când iese din umbra nopții... foame și acea stare de indolență ce te face să-ți dorești efectiv să stai țeapăn într-un loc.

Și astfel am mai bifat o călătorie spre Parcul Metamorf al Simeriei, iar acum zâmbesc la noua amintire minunată ce mi-am adăugat-o în viață.

Plimbarea Dendrologică

Duminică. O dimineață proaspătă răsărită, lăsată peste orașul Hunedoara, trezit la vremea primăvăratecă. Cerul de un albastru orbitor deschis, ce soarele îl conturează pe bolta lunii Florale. Pregătiri de plecare spre gara orașului, o cafea destul de dulceagă, puțin internet și căscături din minut în minut.

Rulând pe pagina de facebook, observ „ startul” și chemarea la plimbarea duminicală spre orașul Simeria, la parcul Dentrologic. Zâmbesc.

Încet dar sigur, închid totul, mă asigur că nu am uitat ceva și îmi pornesc frumoasa plimbare spre Gara fostei companii C.F.R., actualmente a RegioTransului. Pe drum, zburătoarele primăverii își îndinteau aripioarele colorate și își dresau glasul în a cânta arii superbe de primăvară, pentru a da un imn plimbării mele spre gară. Pe drum , primul impediment... un lucru ce eu personal îl detest, dar din păcate este un Rău Necesar, și anume BANCĂ.

Din păcate acea bancă nu funcționa Duminică, și nici măcar electronic, dar mi-am implantat practic idea de ziuă perfectă în minte, drept urmare mi-am continuat drumul spre gară încercând să nasc o soluție rapidă. Deși am plecat destul de devreme de acasă, am ajuns la țanc pe peron. Aceași gară prăfuită de timpul ce trece fără milă peste ziduriile ce odată erau fascinate și atinse de mii de călători, acum plânse de nemiloasa soartă și de nepăsarea autoritățiilor locale, dar acea gară roșie cu un orologiu ce afișa un timp uitat, era fascinantă.

Deja în stația respectivă trenul, asemenea metrourilor, aștepta tăcut pe linia ruginită de călătorie. Un bătrân își scoate capul pe fereastră, pierdut în propiile sale viziuni. Eu tot încerc să prind soluția de coadă să nu fugă, dar din păcate nu o prea găseam. Drept urmare, dezamăgit, privind în urmă, mă întorg agale gândindu-mă că odată și odată voi reuși să merg cu acel tren, pe acele lini ruginite de vreme, spre parcul propus. Dar surpriză, pe drum dau de principalul vinovat pentru această superbă călătorie, și îi explic situația. Dar omul, precum un arhanghel salvator a umanității, m-a invitat să nu îmi trag linie călătoriei propuse, și să merg în continuare. Euforia a revenit.

Pe peron, grupul de plecare, odată lăudat a fiind de 30 de persoane, în acea Duminică de Aprilie se bucura doar de 10 persoane tinere și dornice de o plimbare pe lângă arbori și frunze crude într-un parc simerian.

Ajunși în acel tren, după o scurtă „ prezență” comică, de către inițiator, ce consta faptul în numele fiecăruia urmat de un apelativ din ținutul manelelor ( Eu l-am nimerit Călin, actorul bazat sau ceva de genul) toată lumea aștepta ca trenul să sosească spre Simeria.

Pe ferestre se putea zări liniștit urmele catastrofale a unui imperiu industrial românesc, căzut precum cel roman, dar cu amprente solide și rădăcini bine înfipte.

....

Simeria. Îndreptându-ne ușor spre Parc, soarele orgolios parcă s-a încăpățânat să fie normal pentru o perioadă de primăvară și s-a grăbit să-și pună ochelarii de soare tipice verii tropicale, drept umrare drumul a fost călduros la propiu și la figurat.

Ajunși în parcul propus, acolo celălalt inițiator al ideei, un domn simerian, începe să-și adună ostașii din ținutul său, iar numărul depășea demult ostașii hunedoreni, noi fiind 10 la număr, armați sufletește cu dorința de-a ne petrece câteva ore frumoase în parc. După ce am pierdut numărătoarea oameniilor de tot soiul ce tot intrau în parc, ne-am pus pe mișcare, iar toată lumea s-a pus pe fotografiat și plimbare, cu cățeii ce se strecurau pe lângă picioarele noastre, niște pete albe și blănoase pe natura de verde crud.

Plimbarea a fost destul de interesantă, soarele la unison cu noi, păsăriile neobosite în ale lor concerte, iar oamenii din jur radiau fericirea, pacea și liniștea sufeltească, parcă la intrare în parc fiecare în parte a reușit să-și lase gânduriile bacoviene acasă, și să se transforme în oameni minune fără probleme. Grupul nostru hunedorean, compus din 10 membrii s-a rărit în momentul ce ne-am înfundat mai adânc în parc, iar la un moment dat am rămas doar 5, inițiatorul nostru urmărind fiecare răsuflare din parc cu un aparat de fotografiat iar ceilalți împrăștiați.

Ajunși la un izvor plăcut și lin, unul dintre căței se hotărăște că nu ar fi rău să facă o baie revigorantă înainte de poza de grup, și astfel a plonjat în apă cu câțiva nuferi.

A urmat poza de grup, eu mereu fiind în colțul unei poze, cu o bască gri grecească, iar colegii mei hunedoreni de plimbare amestecați cu cei simerieni.

Două din grup se hotărăsc să ne părăsească mai repede și astfel pleacă cu a lor familie iar noi restul de 8 ne hotărâm să stăm uniți până vom ajunge în ținutul nostru hunedorean...

Ei bine, o astfel de plimbare merită ori ce mic efort în viață, dat fiind că timpul nu se va opri în a curge iar deasemenea câteodată contează mult ca anumite gânduri să fie metamorfozate în grădina simeriană, alături de alți oameni care vor să guste puțin din libertatea subjugată a minții....

::Lasă dracului odată trecutul în pace!::

Deși titlul postării este exprimat dur, un om nu își va lăsa trecutul în pace până nu va învăța din el sau nu îl va accepta.

De ce aș fugi de el?

Poate fiindu-mi teamă de anumite evenimente, persoane ce au intrat și au ieșit din viața mea, dar totul este făcut cu un scop, pentru a învăța. Fiind un simplu muritor pe pământ, înclin să cred că ne este atât de dificil să nu lăsăm trecutul în pace, și să îl luăm ca atare, este un trecut din care am ieșit cu mai mult sau mai puține cunoștiințe, lecții învățate. 

Un trecut plăcut poate nu există, dar știu sigur că nu va dispărea. Nu trebuie să mai fug de el, ci să îl îmbrățișez așa cum este. S-a întâmpalt, ce s-a întâmplat. Am greșit, am iertat, am râs, am plâns, și așa mai departe, de ce aș putea fuge de el când aș putea să îl privesc rațional și să spun: „ Asta este, nimic nu este întâmplător.”

O parte din mine, îl detestă... dar să fim serioși, cine nu își detestă anumite aspecte din trecut. Dacă am putea schimba lumina asupra lor, am observa și alte lucruri. S-a întâmplat ceva odios, trist, dar a rezultat altceva...

Prințul Transilvaniei de C.B.Collin

Povestea se petrece în secolul XV d.H, unde domnitorul Țării Românești este întemnițat de regele Ungariei, Matei Corvin. Primul fiu a lui Vlad Țepes, Radu Drăculea își slavează tatăl printr-un pact cu Matei Corvin și anume să renunțe la Valahia și să devină Prințul Transilvaniei. Cu un plan în minte, Radu Drăculea își vinde sufletul unui vrăjitor pentru al distruge pe Matei Corvin. Atacat de armata sa, Radu transformă fântâna Castelului Huniaziilor într-un portal, sărind în ea. Și se trezește în  orașul Hunedoarei a anului 2012. Cum va ajunge Radu Drăculea înapoi în secolul său?

:În haosul minții:

Mintea, poate cel mai puternic dar dat de cineva deasupra, sau...natură, și totuși mintea este un lăcaș în care haosul și pacea mereu se duelează.
Odată învinge pacea ( de puține ori în ori ce caz) alteori haosul, și atunci tot ce vezi prin ochii tăi obosiți, vezi...demoni, suflete rătăcite...haosul îți arde și ce-a mai mică speranță, îți violează ideile, îți ucide zâmbetul...practic te îminge în brațele Doamnei Cu Coasa.

Dar pacea? Ce se întâmplă cu ea?
Momentan viața e haotică. La 22 de ani, efectiv să îmi dau seama că am trăit o viață agitată și plină de surprize, de cele mai multe ori neplăcute, dar pot spune că am trăit în doi ani de zile cât alții în 10. De ce spun asta? Pentru simplu fapt, că în decursul aniilor aceștea haotici am cunoscut oameni, am vizitat locuri, mi s-au întâmplat evenimente ce mi-au lăsat cicatrici în inimă sau alte evenimente ce mi-au șters lacrimile acidulate. Și iată-mă aici, de la început.

Revenind în minunata lume hunedoreană, minunată bineînțeles sub semnul ironiei, de unde practic am plecat acum doi ani de la terminarea liceului, m-am calmat, iar războiul interior dintre pace și haos ar lua o mică pauză, că practic nu se vor opri niciodată în a se duela.

Dar de ce ma mustrat gândul să nu mă reîntorc de la 0, oare chiar nu îmi plăcea locul meu de baștină, de unde practic am plecat? Da, voi pleca, dar când voi pleca va fi mult mai diferit, a doua oară am tras linie asupra vieții mele haotice, și de data asta...știu ce urmăresc.