Plimbarea Dendrologică

Duminică. O dimineață proaspătă răsărită, lăsată peste orașul Hunedoara, trezit la vremea primăvăratecă. Cerul de un albastru orbitor deschis, ce soarele îl conturează pe bolta lunii Florale. Pregătiri de plecare spre gara orașului, o cafea destul de dulceagă, puțin internet și căscături din minut în minut.

Rulând pe pagina de facebook, observ „ startul” și chemarea la plimbarea duminicală spre orașul Simeria, la parcul Dentrologic. Zâmbesc.

Încet dar sigur, închid totul, mă asigur că nu am uitat ceva și îmi pornesc frumoasa plimbare spre Gara fostei companii C.F.R., actualmente a RegioTransului. Pe drum, zburătoarele primăverii își îndinteau aripioarele colorate și își dresau glasul în a cânta arii superbe de primăvară, pentru a da un imn plimbării mele spre gară. Pe drum , primul impediment... un lucru ce eu personal îl detest, dar din păcate este un Rău Necesar, și anume BANCĂ.

Din păcate acea bancă nu funcționa Duminică, și nici măcar electronic, dar mi-am implantat practic idea de ziuă perfectă în minte, drept urmare mi-am continuat drumul spre gară încercând să nasc o soluție rapidă. Deși am plecat destul de devreme de acasă, am ajuns la țanc pe peron. Aceași gară prăfuită de timpul ce trece fără milă peste ziduriile ce odată erau fascinate și atinse de mii de călători, acum plânse de nemiloasa soartă și de nepăsarea autoritățiilor locale, dar acea gară roșie cu un orologiu ce afișa un timp uitat, era fascinantă.

Deja în stația respectivă trenul, asemenea metrourilor, aștepta tăcut pe linia ruginită de călătorie. Un bătrân își scoate capul pe fereastră, pierdut în propiile sale viziuni. Eu tot încerc să prind soluția de coadă să nu fugă, dar din păcate nu o prea găseam. Drept urmare, dezamăgit, privind în urmă, mă întorg agale gândindu-mă că odată și odată voi reuși să merg cu acel tren, pe acele lini ruginite de vreme, spre parcul propus. Dar surpriză, pe drum dau de principalul vinovat pentru această superbă călătorie, și îi explic situația. Dar omul, precum un arhanghel salvator a umanității, m-a invitat să nu îmi trag linie călătoriei propuse, și să merg în continuare. Euforia a revenit.

Pe peron, grupul de plecare, odată lăudat a fiind de 30 de persoane, în acea Duminică de Aprilie se bucura doar de 10 persoane tinere și dornice de o plimbare pe lângă arbori și frunze crude într-un parc simerian.

Ajunși în acel tren, după o scurtă „ prezență” comică, de către inițiator, ce consta faptul în numele fiecăruia urmat de un apelativ din ținutul manelelor ( Eu l-am nimerit Călin, actorul bazat sau ceva de genul) toată lumea aștepta ca trenul să sosească spre Simeria.

Pe ferestre se putea zări liniștit urmele catastrofale a unui imperiu industrial românesc, căzut precum cel roman, dar cu amprente solide și rădăcini bine înfipte.

....

Simeria. Îndreptându-ne ușor spre Parc, soarele orgolios parcă s-a încăpățânat să fie normal pentru o perioadă de primăvară și s-a grăbit să-și pună ochelarii de soare tipice verii tropicale, drept umrare drumul a fost călduros la propiu și la figurat.

Ajunși în parcul propus, acolo celălalt inițiator al ideei, un domn simerian, începe să-și adună ostașii din ținutul său, iar numărul depășea demult ostașii hunedoreni, noi fiind 10 la număr, armați sufletește cu dorința de-a ne petrece câteva ore frumoase în parc. După ce am pierdut numărătoarea oameniilor de tot soiul ce tot intrau în parc, ne-am pus pe mișcare, iar toată lumea s-a pus pe fotografiat și plimbare, cu cățeii ce se strecurau pe lângă picioarele noastre, niște pete albe și blănoase pe natura de verde crud.

Plimbarea a fost destul de interesantă, soarele la unison cu noi, păsăriile neobosite în ale lor concerte, iar oamenii din jur radiau fericirea, pacea și liniștea sufeltească, parcă la intrare în parc fiecare în parte a reușit să-și lase gânduriile bacoviene acasă, și să se transforme în oameni minune fără probleme. Grupul nostru hunedorean, compus din 10 membrii s-a rărit în momentul ce ne-am înfundat mai adânc în parc, iar la un moment dat am rămas doar 5, inițiatorul nostru urmărind fiecare răsuflare din parc cu un aparat de fotografiat iar ceilalți împrăștiați.

Ajunși la un izvor plăcut și lin, unul dintre căței se hotărăște că nu ar fi rău să facă o baie revigorantă înainte de poza de grup, și astfel a plonjat în apă cu câțiva nuferi.

A urmat poza de grup, eu mereu fiind în colțul unei poze, cu o bască gri grecească, iar colegii mei hunedoreni de plimbare amestecați cu cei simerieni.

Două din grup se hotărăsc să ne părăsească mai repede și astfel pleacă cu a lor familie iar noi restul de 8 ne hotărâm să stăm uniți până vom ajunge în ținutul nostru hunedorean...

Ei bine, o astfel de plimbare merită ori ce mic efort în viață, dat fiind că timpul nu se va opri în a curge iar deasemenea câteodată contează mult ca anumite gânduri să fie metamorfozate în grădina simeriană, alături de alți oameni care vor să guste puțin din libertatea subjugată a minții....

::Lasă dracului odată trecutul în pace!::

Deși titlul postării este exprimat dur, un om nu își va lăsa trecutul în pace până nu va învăța din el sau nu îl va accepta.

De ce aș fugi de el?

Poate fiindu-mi teamă de anumite evenimente, persoane ce au intrat și au ieșit din viața mea, dar totul este făcut cu un scop, pentru a învăța. Fiind un simplu muritor pe pământ, înclin să cred că ne este atât de dificil să nu lăsăm trecutul în pace, și să îl luăm ca atare, este un trecut din care am ieșit cu mai mult sau mai puține cunoștiințe, lecții învățate. 

Un trecut plăcut poate nu există, dar știu sigur că nu va dispărea. Nu trebuie să mai fug de el, ci să îl îmbrățișez așa cum este. S-a întâmpalt, ce s-a întâmplat. Am greșit, am iertat, am râs, am plâns, și așa mai departe, de ce aș putea fuge de el când aș putea să îl privesc rațional și să spun: „ Asta este, nimic nu este întâmplător.”

O parte din mine, îl detestă... dar să fim serioși, cine nu își detestă anumite aspecte din trecut. Dacă am putea schimba lumina asupra lor, am observa și alte lucruri. S-a întâmplat ceva odios, trist, dar a rezultat altceva...

Prințul Transilvaniei de C.B.Collin

Povestea se petrece în secolul XV d.H, unde domnitorul Țării Românești este întemnițat de regele Ungariei, Matei Corvin. Primul fiu a lui Vlad Țepes, Radu Drăculea își slavează tatăl printr-un pact cu Matei Corvin și anume să renunțe la Valahia și să devină Prințul Transilvaniei. Cu un plan în minte, Radu Drăculea își vinde sufletul unui vrăjitor pentru al distruge pe Matei Corvin. Atacat de armata sa, Radu transformă fântâna Castelului Huniaziilor într-un portal, sărind în ea. Și se trezește în  orașul Hunedoarei a anului 2012. Cum va ajunge Radu Drăculea înapoi în secolul său?

:În haosul minții:

Mintea, poate cel mai puternic dar dat de cineva deasupra, sau...natură, și totuși mintea este un lăcaș în care haosul și pacea mereu se duelează.
Odată învinge pacea ( de puține ori în ori ce caz) alteori haosul, și atunci tot ce vezi prin ochii tăi obosiți, vezi...demoni, suflete rătăcite...haosul îți arde și ce-a mai mică speranță, îți violează ideile, îți ucide zâmbetul...practic te îminge în brațele Doamnei Cu Coasa.

Dar pacea? Ce se întâmplă cu ea?
Momentan viața e haotică. La 22 de ani, efectiv să îmi dau seama că am trăit o viață agitată și plină de surprize, de cele mai multe ori neplăcute, dar pot spune că am trăit în doi ani de zile cât alții în 10. De ce spun asta? Pentru simplu fapt, că în decursul aniilor aceștea haotici am cunoscut oameni, am vizitat locuri, mi s-au întâmplat evenimente ce mi-au lăsat cicatrici în inimă sau alte evenimente ce mi-au șters lacrimile acidulate. Și iată-mă aici, de la început.

Revenind în minunata lume hunedoreană, minunată bineînțeles sub semnul ironiei, de unde practic am plecat acum doi ani de la terminarea liceului, m-am calmat, iar războiul interior dintre pace și haos ar lua o mică pauză, că practic nu se vor opri niciodată în a se duela.

Dar de ce ma mustrat gândul să nu mă reîntorc de la 0, oare chiar nu îmi plăcea locul meu de baștină, de unde practic am plecat? Da, voi pleca, dar când voi pleca va fi mult mai diferit, a doua oară am tras linie asupra vieții mele haotice, și de data asta...știu ce urmăresc.

::Când îngerii vor cădea pe pământ...::

Înger, acea creatură divină creată înaintea omului de Dumnezeu, înzestrată cu perfecțiune, aripi de pasăre, puritate, bunătate. Și totuși, după religie Dumnezeu ne-a creat pe noi, creaturi înzestrate cu minte, puterea de-a vorbi și totuși fără perfecțiune, fără puritate și se spune că tot pe noi ne preferă. Un înger este slujitorul omului.


Este ciufat când ceva perfect se supune imperfectului, și oare pentru ce? Pentu a transforma imperfectul în perfect, sau defapt să fim realiști și să realizăm că perfectul chiar nu există. Și da, chiar nu există. Înger, ceva frumos, demon, opusul îngerului, ceva urât, iar omul? În mijloc având ambele părți.

Oare câți dintre noi am încercat să fim îngeri măcar pentru o zi? Să zâmbim mereu, să simțim ca și cum avem Raiul în mâini și puteri extraordinare? Poate că viața ne împinge mai mult spre demonizare, să fim cât mai lacomi posibil, imperfecți, răutăcioși, să rănim, să fim răniți.

Dar se spune, că noi avem ceva ce nici demonul sau îngerul nu le are. Și anume...sentimente. Sentimentele sunt acele înzestrări ce ne ajută să realizăm ce ne dorim, ce ne place sau de ce ne este teamă, de ce să ne ferim, iar sentimentele pot fi divine. 

Una peste alta, de ce omul nu poate să fie perfect? Pur? Luminos? Precum un înger? Suntem îngerii căzuți pe pământ?

A nu regreta trecutul, a trăi prezenul, a visa viitorul

Este o expresie: „ Nu regreta trecutul, trăiește prezentul, visează viitorul”

A nu regreta trecutul:
 Opinia mea este că totul are un scop, nimic în viață nu cade întâmplător în calea ta, și ori ce faptă ai făcut are conseciințe pe viitor. Important este să nu le regretăm, din ele învățăm și prin ele evoluăm. Regretul te împiedică să evoluezi ca persoană, îți pune piedici în propia viață, și oare cine își dorește să trăiască cu vină, remușcări în prezent, ce va afecta și viitorul?

A tări prezentul:
  Este foarte important prezentul, deoarece ne va afecta viitorul. Cum acționăm, cum gândim, atrage lucruri spre viitor, iar în momentul când ne gândim la trecut, ce „ prost/oastă, am fost că...” regretăm, și eventimente neplăcute le vom retrăi în prezent, de aceea ori ce ni se întâmplă în prezent este urmarea trecutului. De aceea, pentru un viitor dorit și liniștit, în prezent trebuie acționat ce-a ce ne face fericiți, ce-a ce ne eliberează de gânduri negative.

A visa viitorul:
  Mulți spun să acționezi. Visurile sunt visuri, realitatea este alta. Dar întrebarea mea este: „ Tot ce vedeți în jur, de la electronice până la limbaj, nu a pornit totul din mintea oameniilor? Din visurile oameniilor?” De aceea în prezent trebuie să ne concentrăm pe viitor, dacă vrem să îl trăim cum ne dorim noi, să credem în visele noastre indiferent de maniera lor, să visăm că acea realitate din mintea noastră va fi posibilă pe viitor, iar viitorul va deveni la un moment dat prezent.

::Răscolind în trecut, îmi ard prezentul::

La toată lumea i se întâmplă asta. Încearcă să fugă din trecut, dar la un momendat în viață se trezesc că sunt în el, sau îl răscolesc cu idioțenie, dând foc unuor sentimente din prezentul lor, dându-și cu pumnul în cap.

Important este să lăsăm trecutul în trecut, fără să fim curioși să îl răscolim, mă refer la părțiile dureroase, să nu încercăm să reaprindem o flacără demult stinsă și să încercăm să privim spre viitor...acolo sunt multe întâmplări ce ne vor deveni trecut la un momentdat, de ce să nu ne trăim prezentul fără să încercăm să îl mixăm cu trecutul...


În momentul când acel trecut te ajunge, ascunde-te în sentimentele din prezent și pe cele ce le vei simți în viitor, ascunde-te de trecut, fugi de el, deoarece trecutul nu face altceva decât să te rănească. Este greu...foarte greu să ștergi amintiri, dar nici nu trebuie, trebuie doar să nu le alimentezi cu mintea și sufletul tău...este important să nu îi dai atenție!