Bătea vântul la ora unusprezece noaptea. Stăteam singur între un păr și o salcie bătrână. O prietenă veche pe meleagurile oltenești de țară, unde amintiriile copilăriei mele din veriile sufocante, se jucau în fața mea sub forma unor imagini șterse.
Adoram cum acel vânt sufla, și brusc simțeam cum ochii încep a înnota în lacrimi, iar eu nu înțelegeam de ce ele ar ieși la iveală, având în vedere că eu nu le-am chemat, nici prin sobritate sau tristețe, nici prin fericire. Ciudar. Le-am lăsat să își facă de cap pe obrajii mei, proaspeți copți de cuptorul solar a lunii Aprilie.
Priveam pierdut, cu acele lacrimi ciudate, ce se întreceau pe fața mea copilărească și naivă. Deși la depărtare, unde se aflau munții Parâng din Văile Jiului, nori răzbunători de ploaie, amenințau să vină și prin zona Gorjului. Mă simțeam pregătit să primesc acea furtună, având în vedere că era o reflexie a sentimentelor mele în momentele acelea...
...Am închis ochii...sunetul broaștelor din iaz, combinat frumos, armonios chiar cu cel al greieriilor...mirosul ierbii crude și mirosul aerului nestricat de mâna omului m-a făcut să zâmbesc și să mă las purtat de adierea serii. Dar brusc ceva s-a întâmplat în mintea mea. Nu eram singur. Lângă mine era ghemuit un băiat tânăr, ce fredona o melodie cunoscută, evident pierdut în lumea sa. Am deschis brusc ochii dar nu era nimeni acolo. I-am închis din nou, unduiat de cântecele corurilor nocturne, și iarăși l-am văzut.
- „ Cine ești?” l-am întrebat.
- „ Nu mă recunoști, Damiene?”
- „ Nu mă cheamă Damian, ci Călin” îi spun eu nălucii din mintea mea.
- „ Călin...acel Călin sunt eu” zise năluca și se întoarse în picioare.
Îmi dădusem stupefiat seama că eram eu, dar eram precum împărțit în două eu-ri. Primul eram cel ce stăteam jos privindu-l pe ce-l de-al doilea eu.
- „ Nu înțeleg...de ce mi-ai zis Damian?” întreb eu nedumerit.
- „ Pentru că Damian a fost, este și va fi personajul eului tău din scrieriile tale. Personaj ce îți are însușiri, dar viața, mintea și spiritul pe care tu le dorești cu ardoare...”
Îmi amintisem că în primele mele scrieri, când mintea și spiritul îmi erau atât de pustii, solitare, am creat două personaje ce le doream reale. Primul personaj era o fată, o soră pe care niciodată nu am avut-o, acea persoană care să fie alături de mine când am nevoie, încredere și respect, care a ieșit oarecum din ale mele romane în trupul și mintea unei persoane reale, ce îmi este acea soră dorită până-n zilele de astăzi. Și al doilea personaj, ce i-am dăruit înfățișarea mea, dar i-am creat alte însușiri și o altă viață. Acele calități și acea viață la care eu le visam cu ochii deschiși. Și i-am dăruit un nume, unul plăcut auzului meu. Damian.
Eu nu înțelegeam de ce eu stăteam în fața mea! A lui Călin de până acum, acel Călin ce eram eu, cel simplu. Apoi am realizat că încetul cu încetul inversez eurile, cel simplu începe să se transpună cu eul dorit de mine. Mă transpun, Călin cel Simplu, acel băiat rușinos, pesimist, naiv, visător cu cel din romanele mele, eul dorit de mine, Damian, ce a început demult să înceapă să iasă la iveală.
Mă ridic și spun:
- „ Tot Călin voi fi doar că eul dorit de mine se v-a transpune cu realitatea, cu acel Călin Simplu. Nu pot trăi viața lui Damian deoarece acesta are alte împrejurări, alți părinți, alt loc de naștere, doar că acele calități a lui și calitățiile lui Călin cel Simplu se vor contopi”
Îmi deschid ochii, stând jos la copac, zâmbind...
...A doua zi, o zi călduroasă, sfârșitul weekendului meu de vizită scurtă la țară, care mi-a marcat viața. Bagajele pregătite în portbagaj. Și atunci, cu ochii minți îl văd pe Călin cel Simplu, cel rănit de soartă, că îmi face bucuros cu mâna că a rămas într-un loc unde nimeni nu îi va mai face rău vreodată, iar eu îi zâmbesc și îi fac la fel, îndepărtându-mă de locul rural sub alți ochi. Damian, precum sora lui, a devenit real sub un alt nume. Călin.
