Alunecând pe-un gand

În această dimineață m-am trezit cu un torente de gânduri, deși deobicei mintea-mi este atât de pașnică și calmă, amorțită după un somn de 7 ore, încât a fost un semn de alarmă.

Deobicei înainte de a-mi închide ochii seara, reușesc să-mi alung orice gând posibil, curat sau necurat, pentru a putea avea un somn cât de cât liniștit. Și poate, gândurile alungate din anul acesta, și-au unit forțele și mi-au invadat subconștientul în dimineața aceasta.

Și când se întâmplă asta, lupt împotriva lor cu singura armă rămasă... scrisul. Am scris probabil toate pe o foaie, și parcă scriindu-le le vedeam puterea, le simțeam amărăciunea și gelozia, le simțeam cum vor să se materializeze în viața mea pentru a mă dărâma. Partea bună este că le-am scris, și le-am lăsat abandonate pe o foaie de hârtie, dar partea proastă este că ar putea evada din închisoarea albă și să revină pe teritoriul lor preferat, mintea mea.

Sunt multe gânduri ce ne îmbată de cap, care mai de care mai ridicole, periculoase sau, de ce nu, chiar frumoase, dar ar trebui să învățăm să reușim să le controlăm.

Mintea, se spune, că este precum un măgar în ceață. Se împiedică de cel mai mic obstacol, dacă nu preiei funiile ei, te pot înebuni. Mintea nu trebuie lăsată de „ capul ei” deoarece este o putere mult prea mare, și dacă scapă de subcontrol... 

Câteva metode de a scăpa de paraziții minții, numite gânduri sinucigașe.

Una dintre cele mai bune metode pentru ați liniști mintea și a pune stop avalanșei de gânduri nefondate, este muzica. Muzica ajută enorm de mult, se spune că este singura magie pură cunoscută a omenirii. Deobicei avem tendința, în special când suntem triști, să punem cât mai mutle balade până înebunim de durere, sau când suntem veseli să continuăm cu muzica ce ne desenează zâmbete pe fețe. Ei bine, putem facem switch-uri. Când suntem abandonați de fericire, muzica optimistă it is a must! Să începi să cânți, să dansezi, și să zâmbești. La început, mai mult ca sigur, eșuezi. Mușchii feței se încoardă și se încăpățânează efectiv să îți facă gura să zâmbească. Dar... exersând... vei zâmbi. 

Plimbarea este un alt mod de a scăpa de gânduri. Pur și simplu să observi și să analizezi totul în jur, să pui întrebări minții de ce e o anumită culoare sau formă. Astfel o vei ține ocupată și te vei simți extenuat fizic iar mintea va fi prea leneșă pentru a mai da atenție gândurilor teroriste.

Meditația este un instrument foarte util când vine vorba de ați calma creierul. În meditație, dacă nu reușești să te calmezi, nu vei reuși nici o secundă să o efectuezi cu succes. Marii maeștrii ai meditației sunt persoane calme, ce își selectează gândurile și simt acea pace interioară indiferent ce se întâmplă în jurul lor. Nu țin cont de a ajunge mare maestru, dar 10-15 minute zilnice de meditație, pentru a intra în propiu subconștient și al regla, mi se pare foarte eficent.

Scrisul. Exact cum am acționat eu, a înșira gândurile pe o foaie este o metodă bună. Psihologii recomandă jurnalele, deoarece înainte de culcare lași în urmă gânduri care te apasă pe ziua respectivă, și nu le vei mai duce cu forțe proaspete a doua zi. Jurnalele țin loc de memorie externă, și automat mintea se ușurează.

Vorbitul. Pentru a reflecta îngrijorările, gândurile, este o metodă numai bună să vorbești. În momentul ce vorbești despre gânduri, și îți auzi propia voce, încep și soluțile să apară. Este ok să te transpui într-un ascultător, pentru a vedea din exterior. În acest caz, te liniștești și îți răspunzi singur la întrebări.

Nu recomand deloc băutul, pentru ați îneca amarul, deoarece gândurile din start câștigă, păcălindu-te și nu se știe pe unde vei ajunge cu ele (chiar să-ți iei propia viață). 

::Refresh... Restart... Shut Down::

  

M-am întors, după o lungă absenţă, la prima mea iubire din liceu... Paginea mea de blog, prietenul meu tăcut de 6 ani care mi-a permis să îmi scriu amintiri, fericiri, dureri, iubiri platonice și mai mult ca sigur, greșeli.



   ::Refresh::

Adeseori, simți nevoia să fugi, să tragi o linie groasă de creion, și să începi o nouă filă a vieții. Fără să te aștepți, că probabil, vei scrie aceași ecuație greșită din nou, iar după egal să pui semnul întrebării. Oare care ar fi soluția?

Cel puțin prefer să cred că poți să îți dai un refresh, și să lași ecuația nerezolvată, trecând la una mai simplă, unde X-ul este fericirea iar Y-ul este durerea. Y-ul se elimină din ecuație, iar astel X-ul rămâne egal cu 10 la puterea o mie.... dar dacă se pune și minus?

„ Viața nu este o matematică, copile!” Mi-a spus odată cineva, care pentru mine părea că este lipsită de sentimente și scrupule. Nu poți găsi soluții matematice pentru probleme, ne-ar face pe toți să părem trișori ai vieții iar unii tocilari sau genii, cea ce nu este drept.

Drept urmare, un scrut refresh al lucrurilor, ar ajuta să îți vezi încontinuare de viață, care rămâne la secțiunea S.F.- Mistery, nicidecum la știință.

    :: Restart::

Rareori, reușim sau ca să nu fiu avocatul poporului global, reușesc să înebunesc de gânduri. Explozii de idei, filme, care mai de care mai ridicole, paranoice sau imposibile de realizat, curg precum un torente, o alunecare de teren ce distruge totul în cale. Și cum naibii aș putea opri șuvoiul draconic de gânduri? Ca să nu mă mai ucidă, încetul cu încetul, în interior? Simplu, dispar de pe GPS-uri, nu fizic ( încă nu m-am văzut mort), ci psihic, spiritual. Un restart în viață, vine precum o mânușă când gândurile sunt strâns legate de oamenii din jur, de viața cotidiană din jur, locurile care sunt contopite cu amintiri... Dispărând din „feisbucurile” multora, din viețile altora, o perioadă, mi se pare cea mai bună idee. A pune un gard uriaș, un baraj la viitura gândurilor ridicole, mi se pare cel mai bun plan. Iar oamenii din jur nu te vor mai putea vedea de după digul dur de piatră pe care l-ai construit. Vor aștepta ca viitura să se retragă, iar barajul de protecție să se surpe, iar tu să ieși prin mâlul lăsat în urmă... Iar sunt avocatul poporului... și nu al meu.,

    :: Shut Down::

„ Are you sure you want to shut down?” 
„ YES or CANCEL”
Cedând psihic, odată-n viață, oricine poate spune că a ajuns la capătul puterilor. Îți pierzi și cea mai mică urmă de speranță, îți pierzi încrederea și drept urmare, îți pierzi umanitatea. Sistemul psihic nu mai poate fi folosit, și astfel se dă shut down, iar în acel moment, personalitatea-și îmbracă o haină de fier, grea de suportat. Atât de grea încât te ține-n loc, nu îți permite să mai faci nici un pas pe aleea pe care o alegi. 

Dar oare este bun un shut down?
Eu cred că da, deoarece psihicul se calmează, răcește. Nu te pierzi, îți salvezi amintiriile în „ folderele minții” și aștepți în beznă să se repornească sistemul....


Dar până la urmă.... Viața nu este matematică...

::Cruda realitate de a fi diferit::

 „ Bărbații rămân bărbați, indiferent de orientare,” spunea cineva anonim odată.

Are dreptate. A fi homosexual, bisexual, diferit, ieșit din tiparele „normale” ale societății, tot timpul a fost un impuls de nesiguranță, teamă, scârbă sau alte lucruri, de oameni  heterosexuali care au considerat această parte genetică o boală.

Neînțelegerea, needucația, și altele au adus la ură între oameni, indiferent de orientări, rase sau alte lucruri obișnuite.

Cruda realitate nu stă, în mare parte, în toleranță ci chiar în mijlocul problemei.
Homosexualii între ei, pur și simplu se rănesc. Lumea crudă a lor nu stă în sentimente, ci în cât mai multe aventuri, probabil cum este bărbatul heterosexual, care deși are o relație de lungă durată, nevastă, etc. tot calcă strâmb, dat fiind că tentațile sunt mari. Asemenea bărbatului homosexual, care deși îți arată că îi pasă, îți arată partea sa sensibilă sau partea amoroasă, tot se uită și în alte grădini, iar dacă dă de un „ cerb” mai musculos sau mai bine stabil, îți părăsește grădina, lăsându-te cu ochii-n furtună.

Este un blestem, orientarea, consider eu personal. Nu din cauza societății, dacă te acceptă sau nu, ci din cauza altora de aceași speță, deoarece niciodată nu vei reuși să fi stabil, să ai o siguranță față de celălalt. Tot timplu te trezești cu expresia: „ Mai bine rămânem prieteni!” După ce te-a cucerit, date-uri, făcut sex sau mai știu eu ce, ți-a frânt inima și a plecat lăsându-te acolo.

Nu spun că toți suntem la fel, chiar indiferent de orientare, ci doar că majoritatea au o minte sălbatică. Fiecare în felul nostru, ne gândim la ceva mai bun, este și natura noastră a umanității. Dar să nu uităm că dacă lăsăm ceva în urmă care l-am considerat vehement a fi nu prea bun, riscăm să dăm de ceva oribil, crezând că este prea bun! Și uităm de acel bine.

Oricine judecă aspectele unui om, se judecă pe sine, fiind incapabil să înțeleagă sensul propiu. Cruda realitate este că... a fi homosexual sau bisexual sau transgender sau mai știu eu ce... ești exilat la o viață de solitudine!

Iar pe final recomand tuturor, indiferent de orientare, un filmuleț cu îvățătură.

Plimabrea Dendrologică:: În amintirea unui prieten

  Aș minți să spun că l-am cunoscut pe Eugen Herghea în așa fel încât aș putea să-l descriu. Știu doar că acest om, tovarășul nostru drag, era omniprezent în fiecare Duminică alături de noi, și chiar în ultimul an, i-am fost prietenii săi, familia sa...

  Suntem poate cu toții șocați la aflarea acestei vești, cum că unul dintre noi ne-a părăsit pentru totdeauna de pe acest Pământ, dar știu cu certitudine că Eugen acum se plimbă alături de îngeri, în grădina Edenului. Este ciudat când dispare cineva brusc, fără să-i mai vedem chipul și privirea caldă... dar ne consolăm cu gândul că în sfârșit nu mai este singur.

  L-am cunoscut pe domnul Eugen Herghea în prima mea călătorie înspre parcul dendrologic, un hunedorean de excepție, un om de excepție, a cărui atu fiind sociabilitatea, prietenia și deschis la noi cunoștiințe. 

  Aș dori, prin acest mic memoriu, să ne amintim cu toții despre... acest om, care a fost Eugen Hereghea, și va fi în continuare cu noi.

Dumnezeu să te aibe în pază!

„ Voi păstra veșnic amintirea sa, imprimată prin fotografiile sale”

::Plimbarea Dendrologică, o parte mai înghețată::

   Sosind acasă în pragul sărbătorilor, ardeam de nerăbdare să mai calc cărările bătătorite ale parcului botanic din Simeria. Și așa, Duminică dimineața am crăpat ochii cu un zâmbet pe buze, iar după o privire pe fereastră, m-am îmbrăcat ceva mai consistent, neștind că defapt era insuficient. Așadar am iești afară, pornind spre gara hunedoreană, iar aerul îmi tăia respirația, semn că iarna decembrică și-a pus stăpânirea deplină peste țară. Lăsând la o parte gândul patului cald ce mă aștepta în a mea casă, merg cu pas vioi prin orașul aparent paralizat și cu un contur alb de chiciură.
   Ajuns la vechea gară C.F.R.-istă, îmi cumpăr biletul de tren și aștept pe peron sosirea eventuală a unor colegi de plimbare din oraș. Stând, și așteptând, aveam vaga intuiție că în acea Duminică înghețată voi fi singurul ce voi păși în trenul spre Simeria, dar din fericire la scurt timp după sosirea mea, mi-a venit în companie un alt plimbăreț, și împreună ne-am suit agale în tren și duși am fost. Adio 30 de plimbăreți...
  Nu aș putea scrie pe tren că a fost zarvă, râsete, poze... a fost atât de tăcut încât îmi era aproape milă de amintirile plimbărilor, în care un vagon întreg ne aparținea. Răceala de afară se simțea sub un alt aspect și înăuntru.
   Adierile tăioase ale iernii au fost singurele ce ne-au întâmpinat în gara simeriană, dar cu toate acestea ne-am continuat drumul spre parcul mult îndrăgit de noi, încălzindu-ne cu gândul revederii prietenilor noștri deveni și simerieni. Ajungând într-un final, și destul de repede în parc, am constatat că eram chiar pirimi iar groaza începea să se strecoare în mine, punându-mi semne de întrebări:
„ Oare... frigul de afară este un obstacol?”
Pentru majoritatea, răspunsul este categoric DA, dar cu toate acestea speranța elimina din start varianta teribilă a ne sosirii plimbăreților în acea Duminică înghețată. 
Prin tăcerea locului, se înfiripa muzica, mai precis colinde, sosite de la o biserică din apropiere, și Doamne ce frumoase erau.
  Și încet dar sigur răsăreau pe rând amicii noștrii, cu căței albi precum iarna ce ne împovora, sau cu alte două cățelușe, una care tot dădea să plece pe poartă, semn că nu era atât de dispusă să își riște codița în plimbare, iar o altă mai zdravănă, având o alură de gazelă canină, foarte iubitoare și țopăitoare, trasând în goana ei, linii invizibile de prietenie și căldură, printre picioarele noastre. Îți era drag să o privești cum făcea ture. Cu toate că... numărând neatent, am constatat că eram în total 18, dacă greșesc numărul, să fiu iertat, dar am zâmbit ușurat că luam parte la o încă plimbare. 
   Poza de grup și la drum. Pământul trosnea sub tălpi, fiind înghețat, iar eu eram încântat de priveliștea ce își deschidea brațele privirii mele, copacii fiind conturați de chiciură iar albastrul lor îmi dădea senzație de liniște, nu acea liniște obișnuită oamenilor, dar o liniște monumentală. Deși pe parcursul plimbării am preferat să tac și să ascult ce se întâmplă prin jur, nu puteam să nu fiu fascinat de amprenta lăsată peste arbori, sau lacul, care și-a înghețat oglinda. 
   Pentru că am fost un plimbăreț tăcut și cuminte, am primit și bomboane de la o „zudoriță” ( n.r. O plimbăreață cu numele de Zudor) iar cu câteva minute după, alaiul nostru îngheață la aflarea veștii că cineva s-a pierdut printre frunzișul mort, și acel cineva fiind chiar cățelușa care dădea mereu să plece. Așadar în următoarea secundă ne-am apucat să căutăm, dar marea îmi era surpriza dacă reușeam să o găsim, deoarece acul în carul cu fân dispare, așa și cu nuanța de blană a bietului animal pe un fundal asemănător. După căutări, am realizat că sunt de prisos, și din fericire, povestea a avut un final fericit. Cățelușa o zbanghise pe poartă, acasă, iar stăpâna după ea. 
   După acest minor incident, surpriza a fost din partea unui bărbat ce ne-a deschis ușile unor sere. Căldura dinăuntru a fost o mană cerească pentru noi toți, iar eu am rămas fascinat de mugurii în creștere de brad sau alte altor plante. Este atât de minunat când ști că omul mai ajută natura în loc să o rănească, lăsând-o știrbă. 
   Și bineînțeles că la final ne-am hotărât se ne încălzim mai bine, undeva la o băutură fierbinte. Toată lumea în mașini spre un local, iar eu, tânăr voios, am pornit pe jos. În local ni s-a alăturat un alt plimbăreț drag nouă, însoțit de Sebi, un câine „uman”, ce te studiază cu ochii săi căprui, destul de atent pentru a ajunge la o concluzie.
  Indiferent că iarna ne biciuie fizicul, spiritul nostru va rămâne mereu cald.

Intuiția, unealta cea mai puternică

  De multe ori am ajuns la concluzia că nimic nu este picat din cer, nimic nu este întâmplător, și tot ce se întâmplă în jur sunt doar niște pași de urmat spre ceea ce ne dorim cu adevărat, ca de exemplu un loc de muncă nou, un oraș nou, prieteni noi, iubit/ă nou/ă, etc.
  Dar cine face toate lucrurile acestea să se manifeste? Gen să găsim un loc al nostru, o mașină a noastră, o casă a noastră? Este simplu, intuiția.
   Dicționarul Explicicativ al limbii Române, pe scurt D.E.X., spune clar și simplu:

INTUÍȚIE, intuiții, s. f. 1. Capacitatea conștiinței de a descoperi, pe cale rațională (în mod spontan), esența, sensul unei probleme, al unui obiect. ♦ Principiu didactic conform căruia procesul predării și însușirii cunoștințelor trebuie să pornească de la reflectarea senzorială nemijlocită a obiectelor și fenomenelor studiate. 2. Descoperire bruscă, neașteptată, a unui adevăr, a unei soluții etc. ♦ Pătrundere instinctivă în esența unui lucru. – Din fr. intuition, it. intuizione.

 

Capacitatea conștiinței... conștientul și deasemenea subconștientul sunt cele mai puternice arme ale omului în viața pe care ne-o formăm, automat este un dar pe care toții îl avem, o capacitate de a ne ajuta în mod spontan pe calea pe care noi am ales-o.

 

  Pe scurt, intuiția este o unealtă puternică care ne ajută să dobândim cea ce dorim.

Mulți spun că intuiția lor îi înșeală. Dar oare de ce?

Simplu.

Intuiția se bazează pe sentimentele tale interioare, pe încrederea ta în tine, în momentul când sentimentele sunt puternice pozitive, și încrederea de sine de neclintit, atunci intuiția este foarte ascuțită și te direcționează exact unde trebuie, dar când ai dubii în legătură cu tine, refuzi să riști, intuiția te înșeală.

 

  Este mare păcate atunci când nu ne folosim unealta supremă pe care cu toții o avem, și anume acea intuiție, care în religii se interpretează a fi Sinele nostru Suprem, Îngerul nostru păzitor, sau chiar Dumnezeu.

 

  Intuiția  ne ajută să dobândim înțelepciune, putere și sănătate, practic fără ea am fi pierduți.

::Fragment: "Legendele Cardinalilor: Turnul de Vest" de Călin B.

(...)
  „ Simt că explodez... zilele acestea au fost o cruce prea grea de suportat, de cărat pentru mine, un fiasco total, un calvar negru. În privirea mea mereu stătea Sebastian, pe unde mergeam, intrat, cu cine vorbeam, chipul său îmi apărea, simțeam că înebunesc! Am renunțat la tot, la locul de muncă, iar acum vreau pur și simplu să îmi iau creionul tocit și să trasez o linie apăsată și groasă pe fila vieții, și să încep să-mi scriu un nou destin, unul în care și eu mai contez pentru mine.
  Prioritatea mea principală este să-i dau de urmă lui Sebică, dar deasemenea vreau să mai dau de urma mea, m-am uitat undeva pe o stradă întunecată; am și eu o viață de trăit! Am și eu vise la care să aspir, speranțe...
  Acum stau tăcută în gara oarecum pustie și prăfuită a Devei, uitându-mă impasibilă la trecătorii cu bagaje în mână, ce își lungesc gâturile după trenurile care întârzie să apară, cei ce se grăbesc spre destinații lungi, încârcate cu kilometri întregi. 
   Recunosc, îmi trebuie ajutor, nu l-am strigat până acum, gândindu-mă că pot să fac curat după mine, dar mizeria deja s-a acumulat prea mult, ajungând un munte, sunt blocată după el. 
   Și voi pleca, voi încerca să refac drumul distrugerii mele, de unde totul a început.”

   Sorana închise caiețelul ei verde cu notițe, și îl puse înapoi cu grijă în ghiozdan. Oftă de câteva ori din adâncul plămânilor, uitându-se în jur, dând neatentă și nerăbdătoare din picior. Gara deveană era oarecum pustie la acea oră serală. Câțiva copilași creoli, se jucau ceva mai la îndepărtare pe șinele încinse de vară. 
   Fata se gândi cu nostalgie că în zilele care proaspăt au trecut, ușor, ușor, își închidea porțile propiei ei vieți... vroia una nou, nouță.
 - Bună străino, ce faci? zise Ionuț, apropiindu-se vesel de ea.
 - Ionuț! Cum de m-ai găsit? spuse Sorana, ridicându-se brusc în picioare, șocată de apariția bruscă a băiatului.
- Hehe, nu te așteptai să dai de mine. Stai calmă că sunt singur, nu mi-am dus alaiu' după mine. Șezi o țâră să discutăm.
  Prietenul glumeț al Anei luă loc relaxat pe băncuță. Sorana se așeză și ea, cu greutate, încă fiind temătoare.
- Cum de ai știut că-s aici? întrebă Sorana uimită.
- Suntem tăt în județul HD, nu? Nu uita că-i cam mic. Am un precen ce lucrează pe aici la taxiuri. Unu care era în limbă după tine. Te-a recunoscut dintr-o mie și mi-a zis. Iar eu băiat bun ce mis, veni într-o fugă din Hunedoara să văd ce faci.
- Ana știe?
- Nimeni nu știe, înafar' de mine, știe doar că ai plecat din Hunedoara. Deci care-i baiu? De ce te hotărâși brusc să ne părăsești?
  Sorana îi era extrem de recunoscătoare băiatului că nu a dat anunț în ziar referitor la locația ei. Ionuț, înafara aparenței de mic sătean și un mic bufon, era și un as valoros în mânecă dacă îl aveai ca prieten.
- Mă, nu știu ce să zic. Zilele ăștea pentru mine au fost groaznice și... stranii! Simt efectiv că nu mai pot face față. Vreau pur și simplu să schimb totu'!
- Dară nu pleci în altă țară, nu?
- Nu, nici vorbă. Plec înapoi în Sibiu, îi zâmbi fata, ceva mai relaxată.
Ionuț îi zîmbi și el, aprinzându-și o țigară, iar fumul îl trase în piept cu poftă odată cu un oftat, uitându-se la un marfar ce trecea în viteză prin gară, iar Sorana simțea vibrația până în vârful capului, zărindu-l cum se îndepărtează pe șine. După ce a dispărut din câmpul lor vizual, Ionuț mai trase din țigară apoi se întoarse spre Sorana.
- Mă, eu amu n-o să-ți zic să rămâi, sau că faci o greșeală, prostii din ăștea; tu ști cel mai bine și dacă chiar simți asta, atunci Sorană, tot respectu', încheie el, bătând-o pe picior, stingându-și țigara.
- Mulțam Ionuț. Cu Ana? Cum mai e?
- E foc și pară că plecași fără să-i dai un semn.
- Va înțelege ea la un moment dat.
- Așa e.
-„ Trenul InterRegio cu numărul 1973 va sosi în stație la linia 2. Trenul va opri în stațiile: Simeria, Orăștie, Șibot, Vințu-De-Jos, Sibiu. Și circulă fără oprire, până la Simeria, vă rugăm feri-ți linia!” se auzi vocea tărăgănată a unui bărbat în difuzoare.
- Se pare că îmi sosește trenul, zise fata ridicându-se mai greu decât când se așezase la venirea lui Ionuț, luându-și bagajele.
- Lasă-mă să te ajut, zise Ionuț, luând din mâna ei un troller greoi.
- Mulțumesc.
  Din îndepărtare se putea auzi sirena trenului, care se apropia cu viteză. Sorana simțea niște emoții ca și acum doi ani când a plecat prima oară spre Sibiu, doar că de data aceea erau mult mai accentuate.
- Mă Sora, să ai mare grijă de tine, și apoi sper că decizia ta să fie dară una bună, spuse Ionuț zâmbindu-i cu călduă fetei, care era palidă la față.
- Mersi mult Ionuț. Ai grijă de Ana te rog din partea mea.
  Cei doi se îmbrățișară călduros, Ionuț bătând-o ușor pe spate; pe fata blondă o bufni plânsul.
- Mno drace! Da ce te apucă? glumi Ionuț.
- Nu știu. Mi greu că trebuie să plec așa...
- Lasă că cine știe ce viață faină te așteaptă.
- Mda, una de solitudine, spuse fata, ștergându-și lacrimile.
- Oi fi eu mai țăran, spuse Ionuț sincer și zâmbind, în timp ce trenul se opri în stație cu un scârțâit de dărâma și cetatea Devei, dar un lucru îl știu sigur.
- Care? Spuse fata cu ochii roșii.
- Viața îți trântește în cale lucruri la care nu te aștepți. Amu cine știe, poate dai de Sebi.
- Să te audă Dumnezeu Ionuțe!
  Câteva persoane se urcară în el, având doar două vagoane albastre, de unde vopseaua era crăpată pe alocuri.
- Mna ai grijă de tine. O perioadă calmează-te, apoi mai vino și tu pe acasă. Nu uita mândră, că aci ai preceni adevărați.
- Așa e. Mersi mult că ai venit, chiar aveam nevoie de un prieten ca tine.
- Te pup, ceau și drum bun!
- Ceau Ionuțe.
  În spatele Soranei, care încă rămase pe peron, apăru un conductor evident deranjat.
- Ce faci domnișoară? Te sui sau ce? Stă trenul după tine? zise el aspru și iritat.
- Da, mă scuza-ți! zise fata rușinată, care tresărise când îi vorbi conductorul.

                                                                  Capitolul III
                                                             - Pădurea Tainelor-

   Sorana se chinui să își urce valiza în tren, dar îi sări imediat conductorul în ajutor, punându-i, fără să fie atent, bagajul pe picior. Fata scoase un „ Au!” și își frecă locul accidentat.
- Hai domnișoară, găsește-ți dracului locul odată, mai spuse conductorul pe un ton obraznic încât Sorana nu mai rezistă.
- Auzi-ți, am o întrebare. Dar frumos nu se poate vorbi? zise ea, înroșindu-se de furie.
- Hai domnișoară, nu mai fă pe deșteapta cu mine! Du-te și ia un loc! zise conductorul, fluturându-și mâna în aer nerăbdător.
- Da așa e, n-am cu cine! Mai zise fata, mai mult pentru ea, mergând pe holul unde se aflau compartimentele.
   Locul său îl avea chiar în primul vagon unde se suise ea, locul 3 și surprinzător era faptul că nu vedea nici o țipenie de om. Oare numai ea mergea în Sibiu?
   Intră într-un compartiment unde se aflau primele locuri și o izbi o căldură prăfuită a locașului, unde fereastra era înțepenită și deabea dacă zăreai prin petici, ceva afară. Dar mai observă că nu era singură. Un băiat tăcut, chiar și când Sorana a tras cu putere de ușa compartimentului, făcând zgomot, nu s-a mișcat deloc, având o glugă groasă și neagră trasă pe cap, iar fata se întreba dacă era zdravăn la creier, dat fiind că ea vroia să dea și pielea de pe ea jos la cât de cald era. Dar observă, când s-a așezat la locul ei de la ușă, că băiatul asculta muzică la căști. Trenul era în mișcare, oprindu-se în Simeria, iar Sorana încă se chinuia să își pună bagajul greoi sus. Se uită cu reproș la acel băiat neclintit, care putea să aibe bunul simț să o ajute, dar nu comentă nimic, preferând să-l străpungă cu privirea. Când trenul își reîncepu călătoria, din cauza zgâlțâituri, căzu pe jos cu tot cu bagaj. 
- Băga-me-aș picioarele în tine bagaj! Dracu' m-a pus să încarc atâtea lucruri. De amar să-ți fie, aici te pun, zise ea cu năduf, punându-l pe scaunul gol din fața sa. Oftă de câteva ori, prinzându-și părul bălai într-o coadă de cal, și cotrobăi prin ghiozdan după caiețelul ei de suflet.
                                                                            *
  „ Stau aici și aștept enervată într-un fel, având ghinionul să nimeresc o companie statuie, care nici o mișcare nu face. Poate e decedat de mult, deși nu se observ muștele cum se învârt în jurul capului său acoperit. Dar lăsând asta la o parte, mă las purtată de viață, punându-mi în spate aripi grele de fier, și încă simt că sunt în picaj.
   Sunt o ipocrită! Mi-am lăsat în urmă oameni dragi, persoane ce și-au încuiat încrederea în mine, iar eu ce am făcut? Le-am trădat încrederea, fugind ca un criminal. Și până la urmă ce am câștigat? Cu un bagaj ros și altul cântărind 5 tone, m-am suit într-un tren dărăpănat, care mă va duce spre o altă viață, ceva ce am abandonat acum 2 ani în urmă. Oare va mai fi la fel și de...”
- Biletele vă rog, spuse controlorul deschizând ușa cu forță, făcând-o pe Sorana să scape caiețelul. După ce l-a luat de pe jos, își băgă mâinile în buzunar după bilet, în timp ce conductorul se muta de pe un picior pe altul. Sorana se uită rapid pe el, și rămase cu el în mână, fiind crispată când observă că destinația de pe bilet era: Pădurea-Tainelor.
- Ce naiba? Mă scuza-ți, cred că e o greșeală de tipar, spuse fata întinzîndu-i biletul nedumerită.
Controlorul se uită la bilet mai atent, apoi la ea, apoi la bilet, după care la ea.
- Ce greșeală domnișoară vede-ți?
- Păi cum... e... e scris de la Deva la..., apoi spuse spre șoaptă, sunându-i și ei ridicol, Pădurea-Tainelor.
- Haide domnișoară, mai dă-o-n colo de treabă! Face-ți mișto de mine? Scrie negru pe alb Sibiu, ce mă-sa! zise el capsându-i biletul și aruncându-i-l în poală, apoi ieși.
Sorana se uită înapoi pe bilet, era Pădurea-Tainelor scris. Oare înebunise? 
- Stai puțin, zise ea uitându-se cu reproș la băiatul respectiv. Nu ți-a verificat biletul! Nici măcar nu miști!
  Trenul era în staționat în Șibot, iar fata enervată la culme că băiatul călătorea gratis,  ieși pe hol, uitându-se după controlor, iar când nu dădu de el, intră înapoi în compartiment, și se așeză furioasă pe scaun; trenul se puse din nou în mișcare.
- Ochii formați văd dincolo de aparențe, se auzi o voce mieroasă de la fereastră. Pentru prima oară băiatul vorbi, făcând-o pe Sorana să-și întoarcă brusc capul.
- Ce vrei să zici cu asta? zise ea încă furioasă.
- Ce ochii tăi albaștri văd, altul nu mai vede, îi răspunse vocea, fără să miște un deget. Stătea în aceași poziție de când Sorana s-a urcat în tren.
- Nu știu cine ești, și ce vrei. Dar lasă-mă-n pace. De unde ști că am ochii albaștri, e întuneric înăuntru! Și de ce aș vedea eu lucruri pe care alții nu le văd?
Liniște. Vocea nu mai vorbi.
- Poți să-mi răspunzi înainte să îmbătrânesc?! zise ea autoritat, hotărâtă să se certe cu cineva, măcar așa își descărca tensiunea.
- Să spunem doar că... ai ochi formați, zise vocea tot melodioasă, calmă și adâncă.
Sorana pufni, încruntându-se și mai rău. Ochi formați?
- Mda, sunt mioapă, zise ea deloc interesată de afirmația persoanei de lângă fereastră.
Trenul încetinii din viteză, oprind în gara Vințu-De-Jos. Fata nu realiză că timpul a fugit atât de repede. Băiatul de la fereastră își dădu căștiile jos, mișcând pentru prima oară, întorcându-și capul ușor spre ea, având fața în întunecimea glugii. Pe Soarana o trecu un fior de groază.
- Ți-a plăcut viața? zise vocea, neschimbându-și tonul.
Sorana se uită urât la el, fiind din nou nedumerită.
- Ce vrei de la mine? Cine dracului ești?! De ce te-ar interesa viața mea? Zise ea nervoasă și speriată în același timp.
- Mă interesează cu mult mai mult decât credeai.
- Ști ce?! Până aici. Mă mut în alt compartiment! zise ea, sărind în picioare.
- Eu în locul tău aș sta aici... m-aș bucura de ultimele clipe.
- Ce vrea să însemne asta? zise ea și mai speriată, pregătită să îl atace în cazul în care vedea un cuțit în  mâna sa.
Liniște. Capul se întoarse spre fereastră. Apoi Sorana auzi un țipăt sfâșâietor de femeie, apoi de mai mulți la un loc. Oamenii erau disperați din celelalte compartimente, auzi fragmente ca „ FUGI-ȚI, SĂRI-ȚI!” Sperietura pe care a tras-o se transformă în groază.
- CE SE ÎNTÂMPLĂ? Zise ea speriată, începând să se agite. Băiatul stătea nemișcat încă o dată.
Trenul suna din sirenă neîncetat, iar o altă sirenă se auzea în îndepărtare. 
Sorana puse mâna pe ușă, încercând să o tragă dar era blocată. Se împinse cu totul în ea, simțind cum mâinile se răneau în metal, ne făcând față presiunii. 
- CE SE ÎNTÂMPLĂ?! Strigă ea la băiat.
Acesta însă era neclintit. Fata fugi spre fereastră, ignorându-l, văzând  oameni pe peron cum erau agitați și unii arătând cu degetul spre ceva din fața trenului. Soranei îi dădu lacrimile de groază, neștiind ce se întâmpla. Încercă fereastra și printr-un miracol se deschise, doar cât să-și scoată ea capul, și atunci află răspunsul.
  Din capătul opus, pe aceași șină cu trenul, sosea un alt tren în flăcări, gonind cu viteză; în momentul acela ea încercă în disperare să tragă mai jos de fereastră, iar ciobitura mânerului îi intră adânc în piele, șiroindu-i sângele rubinu pe geamul murdar. Urla, plângea și se zbătea în încercare de a scăpa de moarte, dar trenul în flăcări era prea aproape.
- TE ROG! AJUTOR! DOAMNE! NU VREAU SĂ MOOOOOR! urlă ea cât putu de tare, încât unii oameni de pe peron urlau și ei văzând-o cum se chinuie. 
Doi bărbați fugiră spre fereastra ei, încercând să o spargă, iar unul o apucă de mână, dar nu puteau să o scoată. Trenul era prea aproape. 
Sperindu-se, cei doi care au sărit în ajutorul ei, fugiră de teamă, iar Sorana simți că cineva o prinse de tricou și o azvârli înăuntru, aterizând cu spatele de ușă.
Băiatul neclintit stătea acum în picioare, dându-și gluga jos. Sorana țipă. Era ea, sau mai precis acel „băiat” avea chipul ei, dar alb și ochii de un albastru fosforescent.

(...) Fragment din romanul Legendele Cardinaliilor: Turnul de Vest, de Călin Bota.