Plimbarea Dendrologică:: partea a- II a

Revenit acasă în Hunedoara, primul lucru pe care îl vroiam să-l fac, era să aflu cine vine la următoarea întâlnire în proiectul dendrologic. Duminică dimineață, eram fresh, pregătit pentru o nouă aventură printre arbori, un mic paradis verde în care gândurile își schimbă direcțiile și se pierd printre razele calde ale soarelui, ce se înfiripau printre frunze.

Dar ca deobicei, cum sunt eu mai grăbit de fel, aproape că am alergat până la  gara Hunedoara, deși timpul era virgin și nu urla deloc că sunt cumva în vreo întârziere, amuzant este că eu îmi plantez o idee în minte și deși sunt conștient de realitate, idea respectivă îmi pune ceață în fața ochiilor, deci prin urmare aproape că alergam la peron.

Ajuns cu mult devreme, descopăr trenul principal, răsuflu, respir aer în plămâni și mă duc zâmbăreț la casa de bilete.

În timp ce picioarele mele se mișcau neatente, fără o direcție precisă pe peronul ciobit, începeau să se adune oameni, stând oarecum hotărâți. Era destul de ușor să depistezi oamenii din grupul tău de restul lumii, deoarece aveau zâmbete pe buze, sau poate pur și simplu se putea citi acest lucru pe fețele lor distinse.

După ce mi-am lungit gâtul după inițiator, de am ajuns o girafă umană, într-un final Lucian intră pe peron urmat de câțiva tineri dornici de plimbare prin natură, deși puteam vedea că energia din trupul său îi era pe terminate, ce-a ce apreciam enorm la el, deoarece are răbdare, timp pentru alții de-a face ceva pentru hunedoreni.

Echipați sufletește, și cu câteva sticle de lichide, ne-am suit în tren și duși am fost. Deși am observat, față de data în care eu am fost prezent pentru prima oară, de data aceasta sau mai îmulțit voluntari cu ceva 2 în plus, deși majoritatea erau fețe noi în proiect și vechi în lista subconștientului meu de cunoștiințe. Am ajuns să vorbim vrute și nevrute, deși după fiecare propoziție, râsetele răbufneau în metalul trenului și în scaunele de pluș arhi pline cu praf, semn că lumea nu prea este dornică să circule, sau pur și simplu acel praf este de decor ( eram ironic).

Totul bine, inițiatorul a făcut un efort supra omenesc de-a veni, deoarece dânsul a organizat în tot weekendul evenimente ce necesitau ca ochii să fie lipiți de frunte, ținuți deschiși, fără să adormi. Ajunși în Simeria, nodul principal feroviar din vest, descopăr uimit că nu numai grupul nostru de tineri, rebeli și dornici de plimbări, căutau liniștea verde pentru câteva ore, ci și două doamne cu niște fetițe agitate dar vesele ni s-au alăturat. Mi se părea interesant, deoarece copii sunt duși la plimbare în loc să fie lipiți cu fundurile de un scaun în fața unui monitor cu raze distrugătoare pentru ochii lor fragili.

Eu personal mă așteptam ca simerienii să ne întreacă și de data aceasta la număr, dar marea mi-a fost surpriza când am constatat că de data asta au cam pierdut teren; Doamne păzește, nu fac tabere între cele două orașe, practic este Hunedoara județul la mijloc, nu Hunedoara municipiu. În fine, deobicei, sau cel puțin din auzite, simerienii se adunau cu mic cu mijlociu și mare la parc în fiecare Duminică. O surpriză patrupedă a apărut, un blănos alb și iubitor de oameni, pe nume Ares ( Zeul Războiului la greci) deși toată lumea, inclusiv eu, am înțeles Alex ( Mintea umană distinge mereu numele des folosite). Acest blănos uriaș, din păcate, doar prin mărimea sa fizică, a făcut o fetiță să izbucnească în lacrimi la vederea canișului, semn că fetița a pățit o traumă cu un canin în trecut, fapt relatat de tatăl acesteia.

Și pornirăm... În timp ce mergeam prin parc, având imaginație bogată, mă gândeam ce s-ar fi întâmplat, Doamne ferește, ca cineva din fața șirului semi-indian, să se împiedice? Iar restul să vină în urmă ca un Domnio... să nu fiu prea diabolic...

Toată lumea cu aparatele-n mână, surprindeau minunea naturii în forma sa verde și originală, cu pigmee colorate de la roșu până la galben sau albastru. Între timp, eu discutam aprins despre muzica rock cu un „ Cunoscut prin Cuvinte” de la alții, și bineînțeles că acum acea persoană s-a oficializat în lista cunoscuțiilor. Mergând liniștit pe lângă Mureș, descopăr cât de plăcut era să simt curentul apei, pe fața mea obosită, în natură, să închid ochii, să respir adânc, și să îmi expir toate problemele....

Într-un final, pe cer norii începeau să se aglomereze, ca românul la sărbători în magazine, de la tenta de crem până la un albastru de cobalt închis, iar soarele să se piardă printe ei. Deja mă imaginam ajuns acasă, precum am intrat sub o cascadă.

Dar plimbarea a fost foarte plăcută, iar gândurile pe săptămâna aceasta mi le-am lăsat în copacii de soi, transformându-le în uitări. În timpul călătoriei înapoi spre orașul natal, toată lumea, inclusiv persoana mea, dădea semne de slăbiciuni obișnuite unei călătorii. Oboseală, în special pentru cei ce s-au cățărat la 5 dimineața pe un deal hunedorean, pentru a prinde soarele în flagrant când iese din umbra nopții... foame și acea stare de indolență ce te face să-ți dorești efectiv să stai țeapăn într-un loc.

Și astfel am mai bifat o călătorie spre Parcul Metamorf al Simeriei, iar acum zâmbesc la noua amintire minunată ce mi-am adăugat-o în viață.

Plimbarea Dendrologică

Duminică. O dimineață proaspătă răsărită, lăsată peste orașul Hunedoara, trezit la vremea primăvăratecă. Cerul de un albastru orbitor deschis, ce soarele îl conturează pe bolta lunii Florale. Pregătiri de plecare spre gara orașului, o cafea destul de dulceagă, puțin internet și căscături din minut în minut.

Rulând pe pagina de facebook, observ „ startul” și chemarea la plimbarea duminicală spre orașul Simeria, la parcul Dentrologic. Zâmbesc.

Încet dar sigur, închid totul, mă asigur că nu am uitat ceva și îmi pornesc frumoasa plimbare spre Gara fostei companii C.F.R., actualmente a RegioTransului. Pe drum, zburătoarele primăverii își îndinteau aripioarele colorate și își dresau glasul în a cânta arii superbe de primăvară, pentru a da un imn plimbării mele spre gară. Pe drum , primul impediment... un lucru ce eu personal îl detest, dar din păcate este un Rău Necesar, și anume BANCĂ.

Din păcate acea bancă nu funcționa Duminică, și nici măcar electronic, dar mi-am implantat practic idea de ziuă perfectă în minte, drept urmare mi-am continuat drumul spre gară încercând să nasc o soluție rapidă. Deși am plecat destul de devreme de acasă, am ajuns la țanc pe peron. Aceași gară prăfuită de timpul ce trece fără milă peste ziduriile ce odată erau fascinate și atinse de mii de călători, acum plânse de nemiloasa soartă și de nepăsarea autoritățiilor locale, dar acea gară roșie cu un orologiu ce afișa un timp uitat, era fascinantă.

Deja în stația respectivă trenul, asemenea metrourilor, aștepta tăcut pe linia ruginită de călătorie. Un bătrân își scoate capul pe fereastră, pierdut în propiile sale viziuni. Eu tot încerc să prind soluția de coadă să nu fugă, dar din păcate nu o prea găseam. Drept urmare, dezamăgit, privind în urmă, mă întorg agale gândindu-mă că odată și odată voi reuși să merg cu acel tren, pe acele lini ruginite de vreme, spre parcul propus. Dar surpriză, pe drum dau de principalul vinovat pentru această superbă călătorie, și îi explic situația. Dar omul, precum un arhanghel salvator a umanității, m-a invitat să nu îmi trag linie călătoriei propuse, și să merg în continuare. Euforia a revenit.

Pe peron, grupul de plecare, odată lăudat a fiind de 30 de persoane, în acea Duminică de Aprilie se bucura doar de 10 persoane tinere și dornice de o plimbare pe lângă arbori și frunze crude într-un parc simerian.

Ajunși în acel tren, după o scurtă „ prezență” comică, de către inițiator, ce consta faptul în numele fiecăruia urmat de un apelativ din ținutul manelelor ( Eu l-am nimerit Călin, actorul bazat sau ceva de genul) toată lumea aștepta ca trenul să sosească spre Simeria.

Pe ferestre se putea zări liniștit urmele catastrofale a unui imperiu industrial românesc, căzut precum cel roman, dar cu amprente solide și rădăcini bine înfipte.

....

Simeria. Îndreptându-ne ușor spre Parc, soarele orgolios parcă s-a încăpățânat să fie normal pentru o perioadă de primăvară și s-a grăbit să-și pună ochelarii de soare tipice verii tropicale, drept umrare drumul a fost călduros la propiu și la figurat.

Ajunși în parcul propus, acolo celălalt inițiator al ideei, un domn simerian, începe să-și adună ostașii din ținutul său, iar numărul depășea demult ostașii hunedoreni, noi fiind 10 la număr, armați sufletește cu dorința de-a ne petrece câteva ore frumoase în parc. După ce am pierdut numărătoarea oameniilor de tot soiul ce tot intrau în parc, ne-am pus pe mișcare, iar toată lumea s-a pus pe fotografiat și plimbare, cu cățeii ce se strecurau pe lângă picioarele noastre, niște pete albe și blănoase pe natura de verde crud.

Plimbarea a fost destul de interesantă, soarele la unison cu noi, păsăriile neobosite în ale lor concerte, iar oamenii din jur radiau fericirea, pacea și liniștea sufeltească, parcă la intrare în parc fiecare în parte a reușit să-și lase gânduriile bacoviene acasă, și să se transforme în oameni minune fără probleme. Grupul nostru hunedorean, compus din 10 membrii s-a rărit în momentul ce ne-am înfundat mai adânc în parc, iar la un moment dat am rămas doar 5, inițiatorul nostru urmărind fiecare răsuflare din parc cu un aparat de fotografiat iar ceilalți împrăștiați.

Ajunși la un izvor plăcut și lin, unul dintre căței se hotărăște că nu ar fi rău să facă o baie revigorantă înainte de poza de grup, și astfel a plonjat în apă cu câțiva nuferi.

A urmat poza de grup, eu mereu fiind în colțul unei poze, cu o bască gri grecească, iar colegii mei hunedoreni de plimbare amestecați cu cei simerieni.

Două din grup se hotărăsc să ne părăsească mai repede și astfel pleacă cu a lor familie iar noi restul de 8 ne hotărâm să stăm uniți până vom ajunge în ținutul nostru hunedorean...

Ei bine, o astfel de plimbare merită ori ce mic efort în viață, dat fiind că timpul nu se va opri în a curge iar deasemenea câteodată contează mult ca anumite gânduri să fie metamorfozate în grădina simeriană, alături de alți oameni care vor să guste puțin din libertatea subjugată a minții....

::Lasă dracului odată trecutul în pace!::

Deși titlul postării este exprimat dur, un om nu își va lăsa trecutul în pace până nu va învăța din el sau nu îl va accepta.

De ce aș fugi de el?

Poate fiindu-mi teamă de anumite evenimente, persoane ce au intrat și au ieșit din viața mea, dar totul este făcut cu un scop, pentru a învăța. Fiind un simplu muritor pe pământ, înclin să cred că ne este atât de dificil să nu lăsăm trecutul în pace, și să îl luăm ca atare, este un trecut din care am ieșit cu mai mult sau mai puține cunoștiințe, lecții învățate. 

Un trecut plăcut poate nu există, dar știu sigur că nu va dispărea. Nu trebuie să mai fug de el, ci să îl îmbrățișez așa cum este. S-a întâmpalt, ce s-a întâmplat. Am greșit, am iertat, am râs, am plâns, și așa mai departe, de ce aș putea fuge de el când aș putea să îl privesc rațional și să spun: „ Asta este, nimic nu este întâmplător.”

O parte din mine, îl detestă... dar să fim serioși, cine nu își detestă anumite aspecte din trecut. Dacă am putea schimba lumina asupra lor, am observa și alte lucruri. S-a întâmplat ceva odios, trist, dar a rezultat altceva...

Prințul Transilvaniei de C.B.Collin

Povestea se petrece în secolul XV d.H, unde domnitorul Țării Românești este întemnițat de regele Ungariei, Matei Corvin. Primul fiu a lui Vlad Țepes, Radu Drăculea își slavează tatăl printr-un pact cu Matei Corvin și anume să renunțe la Valahia și să devină Prințul Transilvaniei. Cu un plan în minte, Radu Drăculea își vinde sufletul unui vrăjitor pentru al distruge pe Matei Corvin. Atacat de armata sa, Radu transformă fântâna Castelului Huniaziilor într-un portal, sărind în ea. Și se trezește în  orașul Hunedoarei a anului 2012. Cum va ajunge Radu Drăculea înapoi în secolul său?

:În haosul minții:

Mintea, poate cel mai puternic dar dat de cineva deasupra, sau...natură, și totuși mintea este un lăcaș în care haosul și pacea mereu se duelează.
Odată învinge pacea ( de puține ori în ori ce caz) alteori haosul, și atunci tot ce vezi prin ochii tăi obosiți, vezi...demoni, suflete rătăcite...haosul îți arde și ce-a mai mică speranță, îți violează ideile, îți ucide zâmbetul...practic te îminge în brațele Doamnei Cu Coasa.

Dar pacea? Ce se întâmplă cu ea?
Momentan viața e haotică. La 22 de ani, efectiv să îmi dau seama că am trăit o viață agitată și plină de surprize, de cele mai multe ori neplăcute, dar pot spune că am trăit în doi ani de zile cât alții în 10. De ce spun asta? Pentru simplu fapt, că în decursul aniilor aceștea haotici am cunoscut oameni, am vizitat locuri, mi s-au întâmplat evenimente ce mi-au lăsat cicatrici în inimă sau alte evenimente ce mi-au șters lacrimile acidulate. Și iată-mă aici, de la început.

Revenind în minunata lume hunedoreană, minunată bineînțeles sub semnul ironiei, de unde practic am plecat acum doi ani de la terminarea liceului, m-am calmat, iar războiul interior dintre pace și haos ar lua o mică pauză, că practic nu se vor opri niciodată în a se duela.

Dar de ce ma mustrat gândul să nu mă reîntorc de la 0, oare chiar nu îmi plăcea locul meu de baștină, de unde practic am plecat? Da, voi pleca, dar când voi pleca va fi mult mai diferit, a doua oară am tras linie asupra vieții mele haotice, și de data asta...știu ce urmăresc.

::Când îngerii vor cădea pe pământ...::

Înger, acea creatură divină creată înaintea omului de Dumnezeu, înzestrată cu perfecțiune, aripi de pasăre, puritate, bunătate. Și totuși, după religie Dumnezeu ne-a creat pe noi, creaturi înzestrate cu minte, puterea de-a vorbi și totuși fără perfecțiune, fără puritate și se spune că tot pe noi ne preferă. Un înger este slujitorul omului.


Este ciufat când ceva perfect se supune imperfectului, și oare pentru ce? Pentu a transforma imperfectul în perfect, sau defapt să fim realiști și să realizăm că perfectul chiar nu există. Și da, chiar nu există. Înger, ceva frumos, demon, opusul îngerului, ceva urât, iar omul? În mijloc având ambele părți.

Oare câți dintre noi am încercat să fim îngeri măcar pentru o zi? Să zâmbim mereu, să simțim ca și cum avem Raiul în mâini și puteri extraordinare? Poate că viața ne împinge mai mult spre demonizare, să fim cât mai lacomi posibil, imperfecți, răutăcioși, să rănim, să fim răniți.

Dar se spune, că noi avem ceva ce nici demonul sau îngerul nu le are. Și anume...sentimente. Sentimentele sunt acele înzestrări ce ne ajută să realizăm ce ne dorim, ce ne place sau de ce ne este teamă, de ce să ne ferim, iar sentimentele pot fi divine. 

Una peste alta, de ce omul nu poate să fie perfect? Pur? Luminos? Precum un înger? Suntem îngerii căzuți pe pământ?

A nu regreta trecutul, a trăi prezenul, a visa viitorul

Este o expresie: „ Nu regreta trecutul, trăiește prezentul, visează viitorul”

A nu regreta trecutul:
 Opinia mea este că totul are un scop, nimic în viață nu cade întâmplător în calea ta, și ori ce faptă ai făcut are conseciințe pe viitor. Important este să nu le regretăm, din ele învățăm și prin ele evoluăm. Regretul te împiedică să evoluezi ca persoană, îți pune piedici în propia viață, și oare cine își dorește să trăiască cu vină, remușcări în prezent, ce va afecta și viitorul?

A tări prezentul:
  Este foarte important prezentul, deoarece ne va afecta viitorul. Cum acționăm, cum gândim, atrage lucruri spre viitor, iar în momentul când ne gândim la trecut, ce „ prost/oastă, am fost că...” regretăm, și eventimente neplăcute le vom retrăi în prezent, de aceea ori ce ni se întâmplă în prezent este urmarea trecutului. De aceea, pentru un viitor dorit și liniștit, în prezent trebuie acționat ce-a ce ne face fericiți, ce-a ce ne eliberează de gânduri negative.

A visa viitorul:
  Mulți spun să acționezi. Visurile sunt visuri, realitatea este alta. Dar întrebarea mea este: „ Tot ce vedeți în jur, de la electronice până la limbaj, nu a pornit totul din mintea oameniilor? Din visurile oameniilor?” De aceea în prezent trebuie să ne concentrăm pe viitor, dacă vrem să îl trăim cum ne dorim noi, să credem în visele noastre indiferent de maniera lor, să visăm că acea realitate din mintea noastră va fi posibilă pe viitor, iar viitorul va deveni la un moment dat prezent.