::Balada Morții-24::

Alb în jur,albul ce aproape te orbeşte,un alb pur şi simplu în felul său de-a fi,şi totuşi albul ascundea ceva.
Deşii e specifică purităţii eterne,păcii prin simplicitate şi putere,albul acelei ierni era prea alb.Era prea bătător la ochi,era de rău augur.
Voci veneau din surdină,pe măsură ce înaintai spre pădurea lăsată de natură pe o margine de prăpastie fără fund,vocile păreau ale unor jucători ce topeau frigul din jur,ce mascau iarna în vară,ce puteau picta anotimpul morţii în anotimpul vieţii,tinerii diferiţi de toţi şi totuşi acolo,în îngheţul zăpezii.
-Iar ai trişat,defiecare dată faci asta ca să mă superi,nu?spuse tânăra spre tânărul din faţa ei,care o privi încruntat,gata să se supere.
-Nu...nu ăsta era scopul..Ne jucăm cinstit..
-Asta numești tu cinstit?Tu te uiți măcar ce piese ți-a mai rămas?M-am uitat puțin în altă parte și mi-ai doborât calul.
-Dar calul tău este acolo,zise tânărul senin,arătând spre animalul doborât,literal,la pământ.
-Nu calul meu mort.Ci piesa de pe șah.
Tânăra,cu păr moale și lung până la picioare,roșu precum un foc iute și cu privirea albastră precum o furtună de vară gata să se isce,făcu un semn din mâini,și șahul de pe buturugă dispăru ca prin farmec.
-Nu mai vreau să mă joc șah cu tine.Ești un monstru.
Și aceasta plecă de lângă el,lăsându-l cu privirea roșie aplecată,fiindu-i rușine că a trișat.Dar tânăra se îndepărta prin zăpadă fără să lase urme,deșii era desculță cu picioarele vineți.
-Unde mergi?!strigă el,fără să primească vreun răspuns.Și astfel tânărul o urmări mai la îndepărtare cum iasă fata din pădurea lăuntrică și se așează pe marginea hăului,unde nu se vedea fundul și nici cealaltă margine,precum acolo se termina lumea,și da,chiar de acolo se termina pământul,în față fiind un cer cețos și albastru.
Tânărul se așează lângă ea,el fiind îmbrăcat în moarte,cu ochii precum o viperă și roșii,față de tânără care era în postura unui înger aprig a vieții.
-De ce ai plecat și m-ai lăsat?
-Pentru că eu nu vorbesc cu trișorii.Și nu vreau să aștept din nou să se termine cruda iarna să scap de pedeapsă,ca să mă întorc acasă.
-Dar unde este casa ta?Așa companie rea sunt?
-Casa mea este undeva departe,undeva unde copii rămân copii,bătrânii întineresc,iarna nu vine niciodată,persistă primăvara și vara,apoi puțin toamna.Loc unde te naști fericit și nu mai mori niciodată,doar pleci într-o altă lume.Loc unde tristețea nu și-a găsit răgaz...de acolo vin eu.
-Și casa mea?De ce nu ai rămâne?
-Aici?În locul tău?De ce?Loc unde mori,loc rece și pustiu.Loc unde oamenii își găsesc tristeții,supărări,ură?Locul unde se termină lumea?
-Da...locul acesta,este casa mea.Iar eu te iubesc și aș vrea să rămâi pentru eternitate...
-Eternitatea...prea mult de rezistat,prea mult timp de îndurat..Eu mă nasc fericită și tu mori trist...
-Aș gusta din fericire,numai dacă tu mi-ai oferi...Moartea e pentru mine ceva dulce..
-Pentru că tu o aduci.Tu ești cel ce fură sufletele la oameni.Ești criminalul...
-Asta îmi este menirea în viață...
-Poate.Menirea mea în viață este să iubesc,ocrotesc,dar am dat greș și am fost trimisă aici,până ce în lumea mea se termină iarna.Acest anotimp crud a atins și locul de unde am venit.Am venit călare aici pe cal,ca să opresc iarna,fiind pedepsită,să opresc moartea,cel care o aduce.Calul meu a murit când a făcut primul pas aici.Eu mă simt slăbită,trebuie să duc misiunea până la capăt.
Tânărul Morții de îndată sări în sus,precum ars deoarece oprirea nu exista în dicționarul lui mintal.
-De ce?Nu mă placi deloc?Nu mă iubești deloc?Din prima clipă când ți-am văzut chipul,am știut că putem..
-Nu putem nimic,zise Tânăra Viață,ridicându-se și ea în picioare.Trebuie să te opresc,înainte ca frigul ei să ne omoare..
Și fără să se aștepte,Tânărul este legat cu un lanț galben și cade în genunghi,începând să plângă.
-Nu fă asta...
-Nu am altă soluție,zise ea,împingându-l în hău,și începu să chicotească mulțumită de misiune îndeplinită,dar...
-CE SE ÎNTÂMPLĂ ?!!
Înfățișarea ei delicată,angelică,începea să capete palori gotice,cadavrice,ascuțite,părul ei moale și roșu devine aspru și negru precum nemiloasa moarte.Ochii i se înroșesc,iar haina ei de mătase albă,devine încet încet ponosită,grea și neagră.Tânăra cade epuizată în zăpadă și începe a plânge lacrimi de sânge rubinii închise.
-Ce se...întamplă?M-ai zise ea dar cu o voce total schimbatp,o voce opusă de ce-a catifelată..ci una tărăgănată și răgușită.
-Tu ți-ai dorit să oprești Moartea...
Se întoarse brusc pe genunchi,și pentru prima oară simte frigul,durerea,frica.De ea,calul alb ce zăcea mort,se apropia încet cu coama fluturându-i.
-Cum?!
-Draga mea,Moartea nu poate fi oprită.Ai fost trimisă aici ca să cunoști sentimente ce nu le știai,iar tu te-ai hotărât să îți faci dreptate crezând că așa vei ajunge înapoi acasă.Trebuia să aștepți să vină toamna aici,ca să poți pleca,dar tu ai făcut o mare prostie..Omeneasca,chiar.
-Omenească?
-Da..ai simțit ură..ai simțit invidie,lipsă de iubire.Indiferență..Și te-ai hotărât să omori Băiatul,ce lua suflete după el,și le înălța spre o altă lume,lumea unde erai tu,unde se nășteau oameni fericiți.
-Dar?!Te rog...du-mă acasă..Te rog,ia-mă călare și du-mă acasă.
-Nu mai pot face asta.Nu pot aduce Moartea la Viață..
-Poftim?!
-Tu,ești noua Moarte.Misiunea ta este să culegi sufletele pregătite de a intra în altă Viață.De aici,de la capătul Lumii.
-Nu!!!zise ea isterică.NUUUUUUUU!
-Lângă tine ai o coasă și o clepsidră.Cu coasa vei distruge bariera între cele două,și așa vei putea lua sufletul.Cu clepsidra vei ști când cineva te cheamă.Succes.
Iar calul,se întoarse mergând înapoi,pierzându-se în ceață.Fata Moarte,îsi puse gluga pe cap,plângând și strânse coasa rece în mâinile cadavrice,simțind sângele cum șiroie.
Și astfel zăpada ușor,ușor începea să dispară,și toamna târzie să apară.